Spunem DA unei lumi care ne ejectează.

Un timp cu vieţi care ating fundătura într-o ţară cu un uriaş potenţial de dezvoltare.

Bârfim dragostea altora, din cauză că avem o viaţă sentimentală deficitară.

E splendid cum spune Borges într-un eseu despre Dante: „A te îndrăgosti înseamnă a-ţi creea o religie al cărei zeu e supus greşelii.” Aş adăuga numai atât: că pe zeul acela l-am vrea în final supus nouă înşine.

În „Extinderea domeniului luptei”, evocând o fată urâtă, M Houellebecq insistă pe neşansa ei irevocabilă de a-şi găsi partener de sex. Acuplarea ar fi privilegiul indivizilor valizi ca frumuseţe şi sănătate fizică. Am văzut în Obor o grasă de mână cu un tip filiform, un hipopotam împerecheat cu un bâtlan, nu am mai întâlnit aşa dimorfism sexual, dar păreau un cuplu sudat şi femeia fericită.

De câte ori aud vorbindu-se despre compatibilităţi şi armonie interumană, îmi amintesc imediat de nişte versuri din Villon: „primit frumos/ zgonit de fiecare”.

Cum sunt unii, şi bărbaţi, şi femei: atât de încântaţi de ei înşişi, încât, cu siguranţă, inspiră nu aerul de afară, ci o mireasmă secretă a fiinţei lor.

G. Simmel consideră minciuna un mijloc de putere propriu societăţilor primitive: cei puternici aveau dreptul să recurgă la minciună pentru a conduce poporul. În societăţile evoluate, dimpotrivă, minciuna ar avea efecte distructive, vitale fiind încrederea, credibilitatea, onestitatea. Ştiu, după grila lui Simmel, că nu trăiesc într-o societate evoluată.

Premier politic sau independent? Sau se coace o criză politică? Vine primăvara, se dezmorţesc energiile în natură, de ce nu şi în societate, mai ales că sociologul Sebastian Lăzăroiu prevede pentru 2019 o revoluţie sexuală cu efecte asupra stabilităţii sociale, poate se produce mai dinvreme, iar hormonii se vor dovedi mai reformatori decât neuronii.

În faţa Muzeului Antipa am văzut un afiş turistic cu piramide şi Sfinx şi propoziţie: „AICI ÎNCEPE TOTUL”. Afişul e vechi, de pe vremea când Egiptul era încă o ţară liniştită. Copyrighter profet? Dacă într-adevăr în Egiptul revoltat şi sângeros de acum chiar a început TOTUL? Remarc şi ironia că prima reclamă care mă înfricoşează e una turistică!

Mi s-a părut foarte straniu să văd, când să cobor în pasaj la Universitate, că un japonez matur ţine în mână ceva ca o telecomandă şi un câine îl priveşte frontal, de la o distanţă de numai câţiva metri: maidanezul s-a scărpinat totuşi foarte natural ca să-l mai suspectez că e un robot.

Ne-am privit de câteva ori, fără insistenţă şi fără promisiuni. Madona lui Botticelli a coborât la Lujerului, eu am mai mers două staţii până la Păcii.

Am văzut un porumbel alergând o porumbiţă pe brâul îngust dintre etajul 2 şi etajul 3 al unui bloc de pe Câmpineanu: porumbiţa a făcut câteva ture dus-întors şi când credeam că se lasă şi nu-l mai chinuie, a zburat spre sala palatului. mă aşteptam ca el să o urmeze, dar a renunţat, meditativ, atins de clipa aceea de înţelepciune pe care o poate produce o dramă erotică.

Sunt mai aproape de Lebeadkin când îşi tot repetă „taci inimă şi rabdă”, decât de toţi marii eroi nebuni criminali în care Dostoievski şi-a proiectat spaimele. Autocenzura e eminamente umană şi constructivă. Hybrisul e demonic şi, în ciuda aparenţei de autenticitate absolută, e o poză şi un bluf existenţial.

 Am văzut recent un film documentar realizat de colega mea Codruţa Angelescu despre partizanul anticomunist Gavrilă Vatamaniuc. Partizanul a stat ascuns 6 ani în sălbăticia Obcinelor, a fost capturat de Securitate şi apoi aruncat în închisoare ca deţinut politic. E singurul supravieţuitor dintre toţi camarazii săi de rezistenţă. În film, protagonistul a evocat : retragerea în munţi, legăturile cu alţi luptători, improvizarea unei tipografii rudimentare şi distribuirea de manifeste anticomuniste, speranţa că regimul exportat de Armata Roşie se va volatiliza cât de curând. Vatamaniuc a fugit în munţi la vîrsta de 24 de ani şi a fost prins când împlinise 31 de ani. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale s-au zdrenţuit şi spulberat în viscolul care mătura versanţii, s-au macerat în frică şi aşteptare în nopţile lungi de veghe la capătul cărora pândea glonţul vânătorilor de oameni. Tineri de seama lui intrau în noua lume fără să o mai interogheze sau să i se opună, pe când el, Vatamaniuc, îndura benevol privaţiuni inimaginabile în numele libertăţii de a nu fi cetăţean al Anticristului, sub puterea căruia era convins că ţara lui căzuse.

După film, Codruţa ne-a povestit că în anii de refugiu în munţi, tânărul partizan a avut o iubită, pe Nataliţa, o fată din satul lui. Conspirativ, Nataliţa urca deseori în munţi şi îl căuta pe iubitul ei, Gavrilă. Se întâlneau la o stâncă, mereu cu spaima să nu fie descoperiţi de Securitatea al cărei laţ se strângea implacabil. Stânca iubirii se putea oricând transforma în stânca morţii. Nataliţa a fost arestată la puţin timp după capturarea lui Gavrilă. Au mai căzut atunci în plasa Securităţii şi toţi aceia care îi ajutaseră cu mâncare, haine şi informaţii pe partizani. Printre ei şi un bun prieten al lui Vatamaniuc.

 Nataliţa a fost eliberată nu după mult timp. Apoi, i-a venit rândul prietenului lui Vatamaniuc să guste aerul dulce al libertăţii. Îl chema Gheorghe. Fiind încă în închisoare, fostul partizan i-a cerut prietenului său ca după eliberare să o caute pe Nataliţa şi să o asigure că poate în curând va scăpa şi el şi se vor căsători ca împlinire a dragostei lor mult încercate. Gheorghe a căutat-o pe fată, dar i-a comunicat un mesaj otrăvit: Gavrilă al ei a înnebunit, e un om terminat, o legumă! Gheorghe i-a înaintat Nataliţei o ofertă matrimonială şi fata a acceptat. Când s-a întors din închisoare, Gavrilă a încasat cea mai teribilă lovitură a destinului, mai greu de îndurat decât toţi anii de luptă şi puşcărie. Rezistase şi în numele iubirii, iar acum iubirea îl excludea ca pe un străin oarecare. Gavrilă s-a însurat cu altă femeie, mai târziu a rămas văduv şi s-a recăsătorit.

 Am găsit şi un reportaj scris de Cristina Hurdubaie şi publicat pe blogul personal. http://www.hurdubaia.ro/index.php/vatamaniuc-singurul-supravieturitor-in-cartea-de-istori/

În povestea relatată de Cristina, regăsiţi toate secvenţele unui destin dramatic şi câteva detalii tulburătoare despre dragostea dintâi, şi poate singura adevărată, din viaţa lui Gavrilă Vatamaniuc. Am întrebat-o pe Cristina, într-un mesaj trimis pe facebook, dacă a reuşit să ajungă în munţi, la stânca iubirii, unde s-au întâlnit Gavrilă şi Nataliţa înainte de a fi arestaţi. Mi-a răspuns că nu, din cauza zăpezii şi a viscolului. Codruţa, în schimb, filmând vara, a mers cu bătrânul până acolo sus, între molizii cândva martori ai întâlnirilor de dragoste disperată dintre tânărul partizan şi iubita lui. Nu ştiu dacă fostul luptător anticomunist mai urcase în ultimii 50 de ani până acolo. Nu ştiu dacă mai fusese însoţit vreodată de către o femeie. Acum, octogenar, s-a regăsit acolo cu o tânără doamnă venită să-l filmeze. Nu ştiu ce a fost atunci în inima bătrânului. În virtutea unor ciudate simetrii pe care destinul nu ezită să le aşeze în viaţa noastră sub aparenţa hazardului şi a lipsei de semnificaţie, cred că momentul acela strict profesional a dublat simbolic peste timp ultima întâlnire a lui Gavrilă cu Nataliţa, a căror iubire puţin mai târziu a fost distrusă ireversibil.

Cel mai convingător mesaj postceauşist este acela al reconstrucţiei. Aici e unanimitatea unui popor altfel dezbinat. Cine ar pleda pentru perpetuarea unor şandramale industriale, pentru conservarea gropilor în asfalt, pentru drumuri prăfoase sau pentru ambuteiaje? Vrem cu toţii autostrăzi, şosele, cartiere noi, străzi netede ca o oglindă, poduri, centuri care să ocolească marile oraşe, diguri, baraje, parcuri, ziduri termoizolate şi zugrăvite, renovări, consolidări, vrem un ambient proaspăt, o lume nou nouţă peste habitatul decrepit.

Avem o ţară  plină cu minunăţii ale naturii. Ne lădăm mai degrabă cu natura, decât cu operele noastre. O natură mirifică, se spune, suferă la noi de o promovare insuficientă. Aici şi-a făcut loc încă o cauză generoasă. E un act patriotic să promovezi România, deşi metodele nu e sigur dacă ţin chiar de promovare sau de propagandă. Diferenţa? Promovarea e expresia realităţii, cu bune şi cu rele, e un mesaj onest despre realitate. Propaganda minte, gonflează câteva virtuţi şi camuflează mizeriile realităţii.

 Defazajul de civilizaţie faţă de Occident e sursă de frustrare colectivă. Micşorarea decalajului, concretizată în final în beneficii ale vieţii cotidiene, este obţinută prin implementări. Fără implementări, instituţiile ajung să nu mai funcţioneze. Implementarea e vitală pentru bunul mers al societăţii, e singura şansă de a ne apropia de ţările superdezvoltate.

 Toate aceste cauze naţionale ar rămâne desigur visuri irealizabile fără bani. Invocarea banilor pare că vulgarizează cumva idealul de civilizaţie. Ce mai contează numărul banilor, dacă, în final, vom avea acolo un pod, dincolo un spot publicitar în urma căruia turiştii vor invada România, iar în primărie un softt deştept? Constructorii, promotorii şi implementatorii transformă visele în realitate şi realitatea în vis. România e o ţară inventată anume pentru ei. Au de lucru.

 Banii? Niciodată nu sunt prea mulţi pentru operele publice. Nu utilitatea unei opere publice este de cele mai multe ori contestată, ci preţul lucrărilor. Sunt oameni care fac diferenţa între 1.000.0000 de euro şi 1.000.003  euro. Când e vorba de investiţii publice diferenţa între 1.000.000 de euro şi 1.500.000 de euro nu pare observabilă. Vor găsi desigur un răspuns, o explicaţie. Politica înseamnă la rigoare transformarea banilor publici în bani privaţi. Investiţii vs consum? Termenii nu sunt opozabili, fireşte. Sunt complementari, dar într-o ţară normală. Şi haideţi să facem elogiul investiţiilor, numai după ce sunt respectate în practică, nu în discurs, câteva exigenţe:1. demonstarea utilităţii publice a lucrărilor 2. evaluarea financiară corectă a lucrărilor, fără sume umflate; 3. avansarea unui termen de garanţie , cu posibilitatea de sancţionare în caz de deteriorare a operei finite înaintea acestui termen. Consumul? Nu ar trebui inhibat total, fiindcă altfel, Doamne fereşte, de operele publice vor ajunge să se mai bucure numai cei care şi-au încasat banii din realizarea lor!

Mi-a zgâriat cândva maşina. O aveam parcată cu botul spre zidul blocului. Tipul a ieşit într-o dimineaţă cu soţia care împingea căruciorul cu bebeluş. Au trecut sau nu au reuşit să treacă, nu mai ştiu, oricum vecinul a scos o cheie şi a tras un şanţ subţire, dar vizibil, în tabla capotei. Am aflat câteva zile mai târziu de la şoferul unei firme care văzuse prin parbrizul fumuriu.

Ieşisem şi eu de sute de ori cu căruciorul pe stradă şi mă enervasem din cauza maşinilor parcate cu botul lipit de zid. A mea nu era chiar lipită, dar potrivit Codului Rutier ar fi trebuit să las un metru şi de asta sunt sigur, că nu lăsasem un metru. Spun, mă enervasem,  m-am şi imaginat zgîriind maşini, dar nu am zgîriat niciuna. Or, tipul trecuse la fapte. În dimineaţa aceea se răzbunase fizic, nu numai mental. Călcase peste  frontiera dintre reverie şi acţiune. O frontieră esenţială în viaţa lumii. Dincolo de ea poate începe haosul, când suntem convinşi că noi tocmai am săvârşit un act de dreptate. Lumea se urâţeşte din cauza unor nebuni care nu pot să se cenzureze.  Mă tot întrebam cum a reuşit un bărbat de 40 de ani, proaspăt tătic şi purtător de mapă sub braţ, să zgârie maşini. Trebuie să aibă cineva creierul brăzdat cu un cui ca să facă un gest aşa de primitiv.

I-am căutat omului circumstanţe atenuante: o fi slăbit psihic din cauza oboselii, o fi frustrat că în jurul lui apar maşini noi, pe când el încă mai trage de o Dacie veche, o fi vrut să-i arate nevestei ce dezinvolt pedepseşte el în mediul social, naiba ştie…Nici cu mine lucrurile nu erau, recunosc, prea clare. Ba dădeam să îl iert, ba îmi venea să sar pe stradă la bătaie, ba să-i bat obrazul că mă pune la cheltuieli. La o adică, am luat în calcul şi varianta unei răzbunări de tip talionic şi să-i haşurez rabla într-o noapte. Alţii în locul meu ar fi reacţionat, eu nu am întreprins nimic, dar nici nu reuşeam să îl iert.

 La sfârşitul unei liturghii duminicale, în Mânăstirea Polovragi, un călugăr venit din Bucureşti predica despre iertare. Nu îmi  amintesc  nimic altceva din predica aceea, numai atât: enumerând prejudiciile pe care semenii în răutatea lor le pot săvârşi, preotul a cerut literalmente „să-l iertăm şi pe cel care ne zgârie maşina!” Presupun că mulţi creştini sub patrafir la spovedanie îi vor fi descris situaţii ca a mea. Sau poate chiar monahul a păţit-o.  

Asta a fost prin toamnă. A venit o iarnă cu zăpadă multă şi cu îngheţ. Lăsasem maşina să zacă lângă bloc, parcată paralel cu bordura trotuarului. Un strat de zăpadă o acoperise cu zgârietură cu tot.  Nişte curenţi de aer cald, într-o seară, au provocat deplasarea de pe copertina de la etajul şase a unui morman de gheaţă care finalmente s-a desprins şi a căzut în gol. Mi-ar fi plăcut să plutească peste oraş, ca în vise, ca în videoclipuri. Atracţia gravitaţională l-a depus fix pe maşina mea: capota boţită ca o bucată de hârtie, parbrizul mărunţit în mii de bucăţele gata să se pulverizeze, iar plafonul turtit, parcă îl traversase un elefant. Gestul vecinului de la 29 a rămas undeva în preistorie.

 

Am fost unul dintre zecile de mii de cioranoizi români ai anilor ’90. Recent am văzut la tv un promo la filmul lui Liiceanu „Exerciţiu de admiraţie” şi nu am resimţit nicio tresărire. Vârsta, timpul, alte lecturi şi poate un dram de voinţă m-au decioranizat. Recunosc, nu complet, fiindcă spre deosebire de substanţe, cuvintele produc efecte care nu pot fi anulate de nicio abjurare.

 

E reactivat în România „mitul salvării”: Antonescu şi Voiculescu vor să ne scape de Băsescu, iar Isărescu, au apărut despre asta nişte presupuneri în media, ar urma să ne scape de cei care vor să ne salveze de Băsescu. Vom asista la intense campanii de demonizare, dar şi de purificare în teatrul politic şi mediatic. Acolo, la vârf, toţi se cred salvatori, în timp ce jos, scapă cine poate.

 

Te fac din vorbe, încât ajungi să crezi că adversarii lor nu mai sunt oameni, ci nişte monştri care te vor înghiţi în curând, iar dacă îi asculţi până la capăt afli că tot binele tău e în mâinile lor. Retorica transformă politica într-un basm povestit la timpul prezent sau la viitor de însuşi Făt Frumos sau de Albă ca Zăpada.

 

Suntem, ca ţară, eternul Gigel dintr-a 5 a obligat să se alieze cu băieţi mai mari ca să-l protejeze de ostilităţile altor băieţi mai mari, temându-se cel mai mult de înţelegerile lor secrete.

 

Mi-a repugnat să o văd cândva într-un club cum îşi macera în vodcă feminitatea, dar i-am ascultat în ajunul Crăciunului înregistrarea unei colinde şi vocea ei frumoasă cu adevărat a dezmorţit în mine duhul Sărbătorii.

 

Traversez zilnic Piaţa Romană şi nu mi s-a întâmplat să revăd măcar o dată aceeaşi figură. De fiecare dată alte feţe sau poate nu sunt îndeajuns de atent ca să remarc repetiţia. Pe ea, pe femeia din cărucior o regăsesc acolo de peste 10 ani. I-am lăsat cândva nişte mărunţiş, mi-a dat o carte de Heidegger şi eu am plusat cu un buchet de ghiocei. E singura, e vechea mea cunoştinţă din lumea străzii.

 

– captiv într-un bordel cosmopolit sau într-o cramă cu vinuri rare?

– mulţumesc, prefer libertatea.

Ţin Pământul în vârful cursorului, îl mişc, îl învârtesc, îi inveresez polii, apoi  îi reabilitez poziţia. Agăţ ecuatorul şi rotesc, survolez paralelele până în estul Europei. Mă fixez deasupra României şi cu un zoom lent cobor spre teritoriul ei. Disting Meridionalii, Masivul Parâng. Sunt o pasăre, un aparat de zbor sau un şaman. Iluzia zborului e aproape totală.  Acest vast construct imagistic îmi realizează reveria plutirii prin văzduh, intensă în anii pubertăţii.

 Până pe la 14 ani, tot meşteream aeroplane, din scânduri, din şindrile şi cartoane. Săream din vârful unei clăi sau, în momente de curaj, de pe buza unei râpi. Am scăpat fără fracturi. Cam o dată sau de două ori pe an visam că zbor. Relieful era acelaşi ca în realitate, nimic fantastic în geografia locului. Toate erau la locul lor, iar eu, experimentând oniric beatitudinea, pluteam peste grădini şi versanţi.

 Acum, manipulând un mouse, survolez exact acel peisaj. Vin în picaj, cercetez detaliile, mă rotesc ca unul dintre corbii care îşi făcuseră cuib în crângul din râpă. Imaginile sunt captate într-o zi de vară, în iunie 2009, precizează Google Earth. E una din zilele acelea cu lumină clară care iradiază în nesfârşite nuanţe de verde ale pădurii şi fâneţelor. O zi care stimulează o percepţie arhaică a pământului, parcă de la orginea lui şi până în prezent nu s-ar fi întâmplat nimic, iar oamenii nu ar avea altceva important de făcut decât să-l contemple.

 Acolo contemplam natura, aici numai imaginea ei pixelizată. Acolo corpul meu era muiat în energetismul locului, aici stă cocoşat deasupra tastaurii. Pe de altă parte, acolo nu reuşeam nicicum să mă ridic decât în vis, aici, deşi înţepenit pe scaun, îmi dau oricând vreau ocazia să zbor cu privirea, să explorez geografia printr-un zbor simulat. Planeta e la dispoziţia curiozităţii mele. Regiuni de care nu aveam habar îşi exibă priveliştile sub ochii mei. E geografie virtuală pură. Privelişte şi atât. O perspectivă total neproblematizată. Acolo „jos” sunt războaie, crime, văi ale plângerii. Pe Google Earth nu le cunoşti. E numai relief mineral şi urbanistică. E cea mai safe formă de turism. Şi cea mai rapidă. Într-o oră te vânturi pe unde vrei. Terra e obiectul libertăţii tale vizuale.

 Eşti pus desigur şi într-o postură de explorator caricatural. Pluteşti peste lande, dar nu le atingi. Eşti exclusiv o zburătoare fără corp care descinde dintr-un punct Aleph mincinos fără să aibă cu adevărat o ţintă. Oricum, pe Google Earth nu atingi niciodată pământul. Eşti mereu „deasupra”, ca un duh rătăcitor.  Ca tine, încă vreo câteva zeci de milioane sau câţi or fi realmente utilizatorii Google Earth. Cunoaştere masificată, nu experienţă unică aşa cum au avut-o marii exploratori.

 E şi o sursă de îngrijorare toată această belfereală a turistului aerian virtual. Planeta e fotografiată integral şi în detaliu. Mai nimic nu scapă scanării. Cred că nu mai există locuri obscure. Pământul e jupuit de propriile-i tenebre. Google Earth e parte a acestei opere de jupuire. Noi suntem beneficiarii ei inofensivi. Ne astâmpărăm astfel vechi curiozităţi.

 Iau altitudine, relieful îşi pierde formele, se transformă într-un desen pestriţ, ca până la urmă Pământul să revină la dimensiunile iniţiale, mărgeaua romanticilor proiectată în spaţiul sideral. Tehnica şi cibernetica au parcă şi acest rol de a împlini reveriile: tot ce-i inventat a fost mai întâi visat, inclusiv ca vis de putere.