faze şi emfaze


 

E aproape imposibil să dai acum substanţă „solidarităţii sociale” şi „interesului general”, percepute mai degrabă ca nişte relicve ideologice, decât ca valori respectate. Criza economică desolidarizează, iar celălalt e privit mai degrabă ca un inamic. Spiritul comunitar e praf, suspiciunea generalizată, cinismul irezistibil:  în lume nu mai e loc pentru toată lumea.

E straniu cum în 2010 şi mai ales de către un istoric foarte promovat, Neagu Djuvara, ortodoxia este considerată frânar al României. Adică elitele noastre sunt foarte duse pe la biserică, au isihasmul în sânge. Sau de vină or fi poate băbuţele care îşi dau pensioara pe acatiste în loc să finanţeze lucrările publice rezervate firmelor prietenilor.

Ascultam la un radio, cred că Realitatea FM, un băiat care-l acuza pe Traian Băsescu de trădare, fiindcă în loc să stea în ţară de Ziua Naţională şi-a permis să participe la întâlnirea OSCE din Kazahstan. L-aş întreba pe băiatul acela care se joacă de-a acuzaţiile grave contra unui şef de stat: Băsescu a reprezentat acolo CSM Medgidia sau România?

 În timpuri fericite, disputa generată de acordarea onorului militar, cu ocazia Zilei Naţionale, premierului şi nu şefului Senatului ( preşedintele fiind plecat din ţară ) ar fi meritat atenţie, dar acum pare superfluă: o mică dramă de protocol, un moment de bizantinism într-o ţară chinuită.

 Alegerile şi adversarii din partid i-au expulzat aproape în zona invizibilă a politicii: nu mai au tribuna şi nici prin platourile televiziunilor nu mai ajung. S-au refugiat în schimb în virtual: scriu pe blog ca formă de subzistenţă publică, se răfuiesc acolo cu inamicii, lovesc tastatura sperând în revenirea unor vremuri glorioase.

 Ce înseamnă să fii un bun european? Să cunoşti şi să respecţi legislaţia, chiar şi împotriva tradiţiilor tale? Să nu confuzi Consiliul Europei cu Consiliul European şi pe Jean Monnet cu Claude Monet? Să fii poliglot? Să fii temperat în reacţii şi limbaj? După ultimul criteriu, domnii Berlusconi şi Sarkozy nu sunt exemplele cele mai convingătoare de buni europeni.

Gemenii conservatori ai Poloniei: unul în mormânt, celălalt în opoziţie. Noii lideri liberali fac vizite în Rusia, Medvedev, la rândul său, se duce zilele acestea la Varşovia. Pentru victimele de la Katyn au un vinovat: pe Stalin. Pentru tragedia de la Smolensk, anchetele sunt încă în desfăşurare. Cauza primă e una morală: orgoliul lui Lech Kaczyński de a-l sfida pe Marele Urs în teritoriile sale ceţoase.

zidurile ciuruite de gloanţe sunt singura evocare vizibilă în centrul Bucureştilor a revoluţiei române din 1989. sângele a fost spălat, gaura din steag acoperită, tancurile casate sau rebrenduite, clădirile reconstruite, dar perforaţiile sunt încă la vedere, mai ales pe blocurile din jurul fostului comitet central: mici scobituri anamnezice, fruste mărturii ale crimelor de atunci.

l-am auzit pe mircea geoană în campanie repetând obsesiv, l-am auzit şi pe traian băsescu după alegeri: „guvern de crăciun”! e o formă de abuzare a calendarului religios în interes de marketing politic. avem guvern de crăciun, dar dacă nu am fi avut, nu ar fi alunecat mai greu în român sarmaua sau caviarul. soarta a fost însă nemiloasă cu geoană: guvernul l-a făcut adversarul său şi cu votul unor parlamentari psd!

colinda, probabil a unuia dintre cântăreţii care apar la etno sau taraf tv, s-a întrerupt brusc şi am auzit la difuzoare o voce de femeie anunţându-i pe nişte angajaţi să se ducă de urgenţă la şeful lor, apoi colinda s-a propagat din nou peste forfota hypermarketului, copleşind ambianţa cu arhaismul ei chicios.

încercam să scot maşina din zăpadă, roţile patinau fără şansă, şi atunci un domn mai în vârstă tocmai ieşit de la liturghie s-a oferit să mă ajute: a împins, m-a ghidat, ba la plecare mi-a şi semnalat că nu e capota închisă complet. dacă nu l-ar fi recunoscut soţia, nu aş fi ştiut niciodată că binefăcătorul nostru în amiaza aceea geroasă a fost cântăreţul Dorin Anastasiu.

timp de câteva săptămâni l-am tot văzut cum parcurge strada de la un capăt la altul, cu piciorul drept rigid, ajutându-se de o cârjă metalică, dar altfel cu o voinţă de sportiv: un domn peste 70 înverşunat să se recupereze fizic după cine ştie ce suferinţă. l-am întâlnit zilele trecute: mergea aproape normal, renunţase la cârjă şi, lucru îmbucurător pentru echilibrul lui, îşi ţinea amândouă mâinile în buzunare.

când am trecut pe lângă bariera din capătul britanic al străzii jules michelet, l-am auzit pe un paznic întrebându-l pe colegul său: „ce scriu bă, aici, la inexpugnabil?” şi am observat că, într-adevăr, se lupta în gheretă cu o integramă.

un gardian în uniformă vişinie postat la intrarea într-un parc mi-a cerut o ţigară şi i-am spus că nu mai fumez de cinci ani, iar el mi-a răspuns: „Doamne ajută!

prăvăliţi în criza economică, americanii l-au votat pe barack obama ca salvator. suntem în aceeaşi situaţie: criză şi alegeri prezidenţiale, dar ne deosebim radical de ei prin lipsa de aşteptări: unul dintre candidaţi vine cu nimbul aproape uzat, iar pe ceilalţi speranţele noastre nu-i aureolează.

ajuns oricum o ficţiune, cetăţeanul a mai şi amuţit, iar acum suporterii politici îşi propagă peste tot limbuţenia zăpăcitoare.

prefer o lume de ipocriţi unei lumi de neruşinaţi.

angajaţii terorizaţi de patron votează, din răzbunare, împotriva preferatului politic al acestuia. nu ar trebui ignorat caracterul defulatoriu al votării, toate acele motivaţii psihologice situate în marginea unei opţiuni politice raţionale.

dacă li s-ar permite, unii ar vota nu cu ştampila muiată în tuş, ci cu ciocanul de bătut şniţele aplicat direct pe fruntea adversarului politic.

eşti un elector lucid numai dacă, lovind cu ştampila buletinul de vot, conştientizezi riscul de a vota împotriva ta.

toţi cei pe care i-am auzit astăzi vorbind la telefon pe stradă se răsteau sau se văitau.

am scotocit în rucsac după un pachet cu şerveţele şi fiindcă nu l-am găsit mi-am suflat nasul într-o frunză galbenă de tei apoi am aruncat-o într-un coş de metal.

puterea politică a ajuns să funcţioneze cu cinismul la vedere, e numai putere în interesul puterii, o micro-lume autonomă şi centripetă preocupată să asimileze resursele celor pe care nu-i mai reprezintă decât formal.

puterea se exercită prin manipulare sau prin teroare, iar noi ca oameni civilizaţi ce suntem preferăm fireşte manipularea.