Mi-a zgâriat cândva maşina. O aveam parcată cu botul spre zidul blocului. Tipul a ieşit într-o dimineaţă cu soţia care împingea căruciorul cu bebeluş. Au trecut sau nu au reuşit să treacă, nu mai ştiu, oricum vecinul a scos o cheie şi a tras un şanţ subţire, dar vizibil, în tabla capotei. Am aflat câteva zile mai târziu de la şoferul unei firme care văzuse prin parbrizul fumuriu.

Ieşisem şi eu de sute de ori cu căruciorul pe stradă şi mă enervasem din cauza maşinilor parcate cu botul lipit de zid. A mea nu era chiar lipită, dar potrivit Codului Rutier ar fi trebuit să las un metru şi de asta sunt sigur, că nu lăsasem un metru. Spun, mă enervasem,  m-am şi imaginat zgîriind maşini, dar nu am zgîriat niciuna. Or, tipul trecuse la fapte. În dimineaţa aceea se răzbunase fizic, nu numai mental. Călcase peste  frontiera dintre reverie şi acţiune. O frontieră esenţială în viaţa lumii. Dincolo de ea poate începe haosul, când suntem convinşi că noi tocmai am săvârşit un act de dreptate. Lumea se urâţeşte din cauza unor nebuni care nu pot să se cenzureze.  Mă tot întrebam cum a reuşit un bărbat de 40 de ani, proaspăt tătic şi purtător de mapă sub braţ, să zgârie maşini. Trebuie să aibă cineva creierul brăzdat cu un cui ca să facă un gest aşa de primitiv.

I-am căutat omului circumstanţe atenuante: o fi slăbit psihic din cauza oboselii, o fi frustrat că în jurul lui apar maşini noi, pe când el încă mai trage de o Dacie veche, o fi vrut să-i arate nevestei ce dezinvolt pedepseşte el în mediul social, naiba ştie…Nici cu mine lucrurile nu erau, recunosc, prea clare. Ba dădeam să îl iert, ba îmi venea să sar pe stradă la bătaie, ba să-i bat obrazul că mă pune la cheltuieli. La o adică, am luat în calcul şi varianta unei răzbunări de tip talionic şi să-i haşurez rabla într-o noapte. Alţii în locul meu ar fi reacţionat, eu nu am întreprins nimic, dar nici nu reuşeam să îl iert.

 La sfârşitul unei liturghii duminicale, în Mânăstirea Polovragi, un călugăr venit din Bucureşti predica despre iertare. Nu îmi  amintesc  nimic altceva din predica aceea, numai atât: enumerând prejudiciile pe care semenii în răutatea lor le pot săvârşi, preotul a cerut literalmente „să-l iertăm şi pe cel care ne zgârie maşina!” Presupun că mulţi creştini sub patrafir la spovedanie îi vor fi descris situaţii ca a mea. Sau poate chiar monahul a păţit-o.  

Asta a fost prin toamnă. A venit o iarnă cu zăpadă multă şi cu îngheţ. Lăsasem maşina să zacă lângă bloc, parcată paralel cu bordura trotuarului. Un strat de zăpadă o acoperise cu zgârietură cu tot.  Nişte curenţi de aer cald, într-o seară, au provocat deplasarea de pe copertina de la etajul şase a unui morman de gheaţă care finalmente s-a desprins şi a căzut în gol. Mi-ar fi plăcut să plutească peste oraş, ca în vise, ca în videoclipuri. Atracţia gravitaţională l-a depus fix pe maşina mea: capota boţită ca o bucată de hârtie, parbrizul mărunţit în mii de bucăţele gata să se pulverizeze, iar plafonul turtit, parcă îl traversase un elefant. Gestul vecinului de la 29 a rămas undeva în preistorie.