basme politice româneşti


Gata, am ratat bătălia pentru normalitate! Din subnormalul unde ne făceam veacul, am ars etapele şi am plonjat direct în paranormal! Evul Mediu trăia oricum în imaginarul nostru, acum ni l-a luat cu totul în stăpânire. Marii noştri bărbaţi de stat umblă cu vrăjitori după ei, apelează la serviciile lor dubioase tocmai în momentele cheie ale vieţii noastre politice.

Din gura lor de mari oameni ai naţiunii, simultan cu promisiunile (un fel de vrăjeli!), ţâşnesc şi flăcări violete pentru anihilarea adversarului. Ce consilieri de imagine, ce specialişti în comunicare publică cu studii în Occident, ce manageri de campanie electorală ghidaţi de reţetele raţionale ale Vestului! Toată ştiinţa lor a fost incompletă fără parapsihologul, meşterul în extrasenzorial şi tămăduitorul alternativ Aliodor Manolea, surprins de fotografi şi lângă Mircea Geoană în 2007 şi apoi, în 2009, lângă Traian Băsescu!

Puterea politică din România a apelat la serviciile unui vrăjitor. Sigur, nu unul cu baghetă şi mantie neagră, ci un domn în costum modern, ai zice un funcţionar oarecare, dar totuşi prezent, aproape lipit de umărul politicenilor pe care îi consilia.

Impostor sau nu, Aliodor Manolea nu avea ce să caute în preajma unor oameni politici de cel mai înalt rang, dacă aceştia ar fi avut scrupule în ce priveşte demnitatea lor. Ei şi-au ignorat condiţia lor de instanţe ale raţionalităţii vieţii publice, presupunând că au conştientizat-o vreodată. Un om politic, mai ales cel ajuns la altitudini mari sau la înălţimea supremă în ierarhia statului, se prezintă ca un garant al raţionalului în spaţiul public.

Or, în momentul când îi străfulgeră pe gură flacăra violetă, când îşi acuză adversarul că l-a atacat energetic sau când ţine în imediata sa apropiere, în plină campanie electorală, un individ cu preocupări oculte, omul politic îşi pierde calitatea de garant al raţionalului public şi de aici încolo o periculoasă confuzie cotropeşte societatea.

Confuzia duce la neîncredere totală şi, mai departe, la demoralizare: lipsiţi de reperul raţional, decredibilizat din cauză că a folosit în bătălia politică mijloace oculte, românii îşi văd dezintegrată reprezentarea oficială a puterii politice, oricum compromise prin alte păcate. Nu e de ajuns că politicenii noştri mint, sunt corupţi, lacomi, neprincipiali, acum ne-au dat lovitura fatală: au rupt barierele raţionalului şi au permis ocultismului să viruseze spaţiul politic măcar presupus ca raţional.

Nu va fi uşor să astupăm această breşă, tot mai lărgită de când un politician din opoziţie, recunoscut ca un sforar înveterat, dar şi ca un amator de ocultism, a susţinut că Traian Băsescu a fost în formă electorală maximă datorită unei misterioase flăcări violete. Apoi Mihaela Geoană a plusat, acuzând-l pe adversarul soţului ei că a folosit arme subtile, energetice, în confruntarea electorală.

Ca apoi, Mircea Geoană să dezvăluie că, în stafful lui Traian Băsescu, s-a aflat un personaj cu preocupări oculte, deconspirat ulterior ca fiind mai sus pomenitul Aliodor Manolea. Dacă l-a recunoscut în platou, de ce nu l-a deconspirat Mircea Geoană atunci? Ce emisiune halucinantă ar fi fost, moment unic în istoria televizunii! Mircea Geoană, din laşitate, ne-a lipsit de show-ul electoral tv al tuturor timpurilor: o bătălie între doi bărbaţi de stat şi-un vrăjitor la mijloc!

Ce s-a întâmplat cu aura cinstită câştigată de Traian Băsescu în 2004? Nu a mai avut încredere în puterea ei şi, de aceea, voievodul nostru a trebuit să apeleze la meşterul Manolea ca să îi dea un surplus de aură? Nu a mai avut încredere în mesajul său raţional, cel cu modernizarea statului, cu traiul mai bun, cu anticorupţia şi distrugerea sistemului ticăloşit, de a trebuit să investească şi forţe oculte în bătălie?

L-a zăpăcit Manolea atât de mult cu energiile subtile care, susţine tipul într-un interviu, l-au ajutat şi pe Ştefan cel Mare să scape de o oaste turcească? De ce să nu-l fi ajutat şi pe Traian Băsescu să trimită într-un univers paralel pe omul mogulilor, al marilor boieri? A câştigat puterea, ar putea invoca maxima lui Machiavelli, “scopul scuză mijloacele”, chiar şi pe cele oculte. Dar credibiltatea sa de om politic raţional are de suferit, chiar dacă se va demonstra vreodată că metodele lui Aliodor Manolea nu sunt nişte bazaconii copilăreşti, chiar dacă vin de dincolo de ştiinţa oficială.

Gânditorul rus Nikolai Berdiaev a scris o carte cu titlul “Un nou Ev Mediu”. Pentru noi, românii, sună foarte familiar, cu o singură precizare: nu am încetat niciodată să fim medievali. Iată, nici măcar în instituţiile statului!

Anunțuri

Primarul cu proiecte urbanistice de la Sibiu a ajuns el însuşi un proiect, şi încă unul politic şi de relevanţă naţională. Aşa a fost calificat de către PNL : „proiectul Johannis”. În schimbul acceptării primarului Sibiului ca premier al unui guvern PSD-PNL, liderii partidului pretins urmaş al Brătienilor şi-au oferit susţinerea pentru candidatul stângii în turul 2 al alegerilor prezidenţiale. Potrivit înţelegerii, dacă Mircea Geoană va câştiga, automat Johannis este instalat premier, are un guvern în subordine şi, conform asigurărilor aliaţilor electorali, va urma să conducă chiar până în 2012! Discursul politic al promotorilor aşa-zisului proiect Johannis se structurează pe ideea de stabilitate care la rândul ei va genera soluţii pentru ieşirea din criza economică. Proiectul Johannis nu are deocamdată decât un nume, dar nu şi un program. Avem persoana, dar nu şi măsurile pe care le va aplica. Au fost avansate nişte lucruri, dar nu pot fi validate decât ca promisiuni electorale, aşa cum e de bun simţ să fie considerate spusele oricărui candidat în campanie. Nu ne mai plasăm chiar la începutul democraţiei şi deci suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm mefienţa faţă de promisiunile vânturate de un candidat decis să câştige cu orice preţ!

Îmi permit să împing îndoiala şi mai departe din punct de vedere cronologic şi să anticipez că primarul Sibiului nu se va bucura, în eventualitatea că va ajunge premier, de autoritatea şi de independenţa mult clamată acum, în campanie. Aliaţii politici îşi vor împărţi ministerele. Fiecare ministru, impus de unul dintre partidele participante la guvernare, îşi va aroga o autonomie clară ca şef de minister în relaţia cu un premier pe care nu îl va percepe ca lider politic, fiindcă Johannis este politic independent. Asta înseamnă autoritate diluată într-o clasă politică lipsită de respect faţă de tehnocraţi sau de independenţi, consideraţi mai mult soluţii de criză sau trucuri politice decât surse de putere efectivă. Fiecare ministru va răspunde mai degrabă comandamentelor de partid, deci extra-guvernamentale, decât ordinelor şefului de guvern. Un guvern Johannis va fi mai mult unul centrifug, nu centripet. Fiefurile ministeriale vor fi exploatate dinspre sediile de partid şi nu dinspre palatul Victoria. Klaus Johannis va fi un premier formal peste un conglomerat guvernamental. Puterea lui nu va avea coerenţă în actul de guvernare, fiindcă acesta va fi fracturat de ingerinţele politice ale partidelor care şi-au adjudecat un minister sau altul. Tarlaua administrativă, odată parcelată, va fi exploatată ca atare.

Rolul lui Johannis va fi unul de paratrăznet pentru ilegalităţile mai mari sau mai mici şi pentru disfuncţiunile care inevitabil apar în activitatea ministerelor. Premierul, mai ales ca independent, va fi numai bun de legat de stâlpul infamiei pentru păcatele comise în ograda fiecărui minister. Din lipsă de scrupule, orice angajat politic va pune în spinarea guvernului Johannis rateurile manageriale ale fiecărui minister. Cineva va fi chiar foarte interesat să-l compromită pe premierul independent tocmai ca să forţeze îndepărtarea acestuia şi avansarea unui şef de guvern originar dintr-un anumit partid.
Proiectul Johannis aminteşte de aducerea unui prinţ străin în Principatele Unite după detronarea lui Cuza. Primarul Klaus Johannis e tot un neamţ, e adevărat, nu cu sânge albastru, şi încă unul de interior, un neamţ de-al nostru, nici măcar trecut prin aventura exilului, ci format aici în mediul nostru neaoş. La fel de adevărat e că forţele politice aliate nu-l propun ca prinţ domnitor, ci numai ca premier. Istoria, spun unii se repetă, dar pare-se că nu o face decât umilindu-şi protagoniştii.

Alegătorii liberali au ajuns puternici după ce au pierdut. Omul lor a părăsit cursa cu un onorabil 20%, dar ei probabil nu vor sări afară din joc: rezultatul celui de-al doilea tur stă în mâinile lor. E pe undeva o ironie a alegerilor ca învingătorul final să fie decis de perdanţii primului tur. E bine că merg la vot, fiindcă altfel, turul 2 ar conserva rezultatele turului 1, ar fi practic o copie a acestuia. Or, participarea perdanţilor din primul tur păstrează suspansul pentru rezultatul turului 2, amplifică incertitudinea şi ţine viu un simţ al surprizei fără de care jocul democratic ar fi sinistru. Nu-i exclus, fireşte, ca unii dintre alegătorii ai căror candidaţi au pierdut în turul 1 să nu mai revină la urne în turul al 2 lea. Chiar şi dintre liberali e posibil ca unii să se demobilizeze, nu atât că a pierdut Crin Antonescu şi în turul 2 ei nu mai au nicio cauză de susţinut, ci fiindcă nu vor putea să dea un răspuns dilemei solicitante pentru ei: Traian Băsescu sau Mircea Geoana? Şi unul şi altul ar prefera desigur ca liberalii care votează cu adversarul să stea acasă.

Liberalii nu vor evita însă urnele peste două săptămâni. De asta sunt siguri şi Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Amândoi se vor strădui să cucerească mintea liberalului. O minte deloc simplă şi asupra căreia şi-a lăsat amprenta politica întortocheată a PNL ului din ultimii ani.

Traian Băsescu încearcă să-l convingă pe alegătorul liberal prin readucerea acestuia la momentul entuziasmant din 2004 când Alianţa DA formată din democraţi şi liberali a câştigat alegerile împotriva stângii. Orice liberal e sensibil la amintirea acelui triumf. E cea mai luminoasă clipă din trecutul său recent. Argumentul dreptei care reunifică, argument utilizat de Traian Băsescu în perspectiva turului 2, tocmai pe asta se sprijină: pe momentul inaugural şi triumfător din 2004, când democraţi şi liberali jubilau peste înfrângerea stângii.
Un liberal va vota cu Traian Băsescu numai sub puterea acestui impuls anamnetic. Evocarea programului politic şi economic promovat atunci l-ar putea reenergiza electoral. Crin Antonescu l-a denunţat însă pe Traian Băsescu, imediat după primul tur, ca fiind un fals om politic de dreapta, mai degrabă un „candidat populist, un om care va abuza de orice.” I-ar fi desigur dificil lui Crin Antonescu să le explice alegătorilor săi dacă e cumva un autentic om de dreapta celălalt candidat. Răspunsul fiind clar, ar însemna în consecinţă ca alegătorii liberali să stea acasă, fiindcă deocamdată cauza dreptei ar fi pierdută.
Nu condiţia doctrinară a lui Traian Băsescu îl agită pe alegătorul liberal, ci relaţia conflictuală pe care acesta a avut-o cu PNL ul şi cu liderii acestuia. Zilele aureolare s-au spulberat şi în practica politică au urmat ani de fiere şi de chin. Traumele acelea nu se uită uşor şi aminitirea lor ar putea fi pentru unii liberali mai puternică decât a beatitudinii iniţiale. Alegătorul simplu ar putea totuşi să nu fie foarte marcat, fiindcă discordia s-a instalat între Băsescu şi liderii PNL, preşedintele având grijă de-a lungul timpului să nu ofenseze simpatizanţii liberali în general.

Evident, nu raţiuni doctrinare l-ar face pe Mircea Geoană eligibil pentru liberali. Din perspectiva doctrinei şi programului liberal, Mircea Geoană ar avea şanse minime să obţină votul lor. Numai eludarea acestor lucruri, oricum ignorate de către o clasă politică versatilă, îi permite candidatului PSD să se apropie de alegătorii liberali. Oricum, în practica politică, nu de puţine ori PNL ul şi-a fentat principiile. Lăsată deci de o parte distincţia politică, Mircea Geoană îi poate seduce pe liberali cu promisiuni care ţin strict de practica politică: participarea la o viitoare guvernare cu toate avantajele care ar decurge de aici. S-ar bucura să revină la guvernare nu numai liderii partidului, ci şi membri situaţi mult mai jos în ierarhie. Sunt primari PNL care s-au trezit cu proiectele îngheţate, după ce partidul lor nu a mai prins locuri în guvern. Sunt şi mulţi liberali cu IMM uri care aşteaptă măsuri economice salutare pentru afacerile lor. Se pune însă o singură şi mare problemă: în eventualitatea că un Mircea Geoană câştigător va favoriza revenirea liberalilor în guvern, aceştia nu au certitudinea că ajunşi acolo vor putea să promoveze măsurile economice liberale anti-criză, în principal relaxarea fiscală şi reducerile drastice de personal din sectorul bugetar. Prietenii de acum, având un adversar comun, dacă vor reuşi să-l învingă, vor ajunge inevitabil în conflict, fiindcă sunt mai multe lucrurile care-i separă, decât care-i apropie. Unul sigur îi apropie totuşi până la solidarizare: dosarele penale. A scăpa de Băsescu înseamnă a relaxa ameninţarea Justiţiei. Ţepele nu au fost niciodată înfipte în Piaţa Victoriei, dar au fost deschise sute de dosare penale. E adevărat că foarte puţine au ajuns în Justiţie, dar simpla lor existenţă atârnă greu de piciorul celui cercetat. Asimilarea lui Băsescu cu scandalul cam pe aici ar trebui decriptată, iar coalizarea unor forţe politice diferite nu ar putea fi explicată altfel decât prin munca unor procurori. Or, promisiunile pacifiste ale lui Mircea Geoană ar putea fi înţelese şi în această cheie: că nu va fi un preşedinte justiţiar, care să inspire teamă politicenilor cu vulnerabilităţi de ordin penal, situaţie de dorit pentru mulţi din cei care fac astăzi politică în România.

Avansând argumentul doctrinar, Traian Băsescu ţinteşte spre alegătorul liberal situat mai ales la baza partidului sau în zona de simpatizanţi fără carnet de partid. Promiţând accesul la guvernare PNL ului, Mircea Geoană se adresează mai mult zonei superioare a partidului, iar liniştea politică oferită după alegeri tot liderilor partidului le este destinată. Există deci o diferenţă de target între cei doi candidaţi în ce priveşte alegătorii liberali. Unul încearcă să ajungă direct la foştii votanţi ai lui Crin Antonescu, celălalt încearcă să-i seducă prin intermediul liderilor lor. Alegătorul liberal este însă un alegător mult mai instruit decât votanţii altor forţe politice. El nu votează pentru o bere şi un mic sau pentru o bancnotă de 10 lei. Votul său, indiferent în favoarea cui, este cu adevărat o opţiune. Şi aşa va trebui respectată.