Aprilie 2011


O stranie convingere indusă de ceva timp exaltă cifrele ca superioare cuvintelor în mecanismul public de reflectare şi analizare a realităţii. Cândva semn al distincţiei individului politic, limbajul verbal este acum denunţat ca vorbărie sau mai grav, ca mijloc de mistificare. O glorie dubioasă le e în schimb livrată cifrelor.

„Să vorbim pe cifre”, îi auzi la TV în momentul când pretind că amorsează adevărul. Şi instant scot o jerbă de cifre, de indici, de procente. Cuantificată, realitatea îţi sare în faţă sub dresajul expert al omului cu cifrele pe masă. Cifrele sunt forţa noii retorici.

O zecimală în plus înregistrată în creşterea economică şi gata, capul premierului era gata să cadă: chipurile, că pe trendul deja ascendent e nevoie de un nou purtător de mesaj care să recredibilizeze guvernul. Amărâtul ăla de procent nu ar trebui ca, dimpotrivă, să fie un merit al guvernului şi atunci de unde nevoia de recredibilizare? Dar ce înseamnă mica modificare de procent pentru traiul zilnic al românilor? Absolut nimic! E numai o cifră fără corespondent în viaţa reală. O somitate a BNR a explicat recent diferenţa dintre recesiune şi criză: poate ieşim din recesiune, care e un fenomen macroeconomic, dar în criză încă mai rămânem câţiva ani. Criza e a locurilor de muncă, a salariilor reduse, a lipsei de lichidităţi, etc, resimţite în cotidian pentru o durată mai mare. Ce mai contează că Institutul Naţional de Statistică a comunicat o creştere economică infimă? Procentul e prelucrat retoric şi livrat triumfalist.

E numai un exemplu, unul recent. Cei care consumă media în mod lucid văd zilnic cum se construiesc argumentaţii dubioase cu cifre provenite din surse mai mult sau mai puţin determinate. Operaţiunea nu e diferită de vechile strategii de manipulare cu ajutorul verbului. În sine, cifrele sunt mai neutre decât cuvintele, dar poate cu atât mai mult servesc manipulării, fiindcă au această aură a pretinsului adevăr exact. Minciuna e exprimabilă prin numere la fel de eficient ca prin cuvinte.

Anunțuri

Pe nu se ştie public ce filieră ajung de la Sibiu la Paris manuscrise în limba română, note de lectură, ilustrate şi legitimaţii din anii studenţiei, un destul de consistent material arhivistic semnat Emil Cioran. După Gabriel Liiceanu, vinovată de înstrăinarea arhivei ar fi Ica Cioran, fosta soţie a lui Aurel Cioran, deci cumnata filozofului. Foarte probabil, manuscrisele au ajuns la Paris prin intermediul unor samsari de bunuri culturale proveniţi din fosta Securitate. Faptele sunt însă consumate, licitaţia a avut deja loc la Paris, fiindcă manuscrisele puse în circulaţie trebuie să producă bani. Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, probabil a trăit cel mai sinistru moment de când e în funcţie, fiind chiar somat să îşi dea demisia, din cauză că nu a participat la licitaţie, omul invocând un argument foarte potrivit pentru vremuri de criză economică:” nu sunt bani!” Au încercat TVRul şi BCU să cumpere manuscrisele, dar, surpriză, în joc intră u om de afaceri român, avocat de profesie, îmbogăţit miraculos din vânzarea, în Balcani şi în unele foste republici sovietice, de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, un obiect de activitate eteric şi la propriu şi la figurat, dar care altfel produce câştiguri de zeci de milioane de euro.

Care e, pe scurt, povestea acestui gen de comerţ. În 1997, a fost semnat în Japonia, la Kyoto, un Protocol privind reducerea emisiilor de gaze la nivel planetar. Participanţii au stabilit nişte cote de poluare pentru fiecare ţară semnatară. Cotele de poluare au fost exprimate în nişte certificate a căror valoare poate fi speculată la bursă. O ţară care ajunge să polueze mai puţin decât cota stabilită, prin reducerea activităţii industriale sau prin aplicarea de tehnologii evoluate, are dreptul să vândă din certificatele rămase libere. O ţară care dimpotrivă generează mai multă poluare e obligată să cumpere certificate ca să îşi acopere diferenţa dintre cota fixată şi gradul real de poluare. Mai multe certificate, mai multă industrie toxică. Rusia a semnat Protocolul abia în 2005. De atunci s-au aplicat prevederile Protocolului şi comerţul cu certificate s-a pus în mişcare, ca activitate privată monitorizată de stat. Nu ştim dacă realmente va fi mai puţină poluare pe pământ, dar cu siguranţă miliardele de euro îşi vor găsi destinaţiile potrivite. ( http://www.sfin.ro/articol_6247/gazele_de_sera_au_miros_de_bani.html ). George Brăiloiu, românul care a cumpărat, din admiraţie pentru filozof, manuscrisele lui Cioran, a intrat abia în 2010 pe piaţa certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, dar a urcat rapid la o cifră de afaceri de 100 de milioane de euro. (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8486139-vezi-din-castiga-milioane-euro-cine-face-afaceri-george-brailoiu-romanul-care-cumparat-documentele-lui-emil-cioran.htm ) Din aceşti bani, proveniţi din activitate speculativă pe bursă, Brăiloiu l-a cumpărat cu 400 000 de euro pe „Cioranul românesc” cum numeşte Liiceanu lotul de documente licitate.

Ironia nu putea lipsi când e vorba de Cioran: în tinereţe, mai ales în Schimbarea la faţă a României, Cioran a pledat pentru industrializarea masivă a ţării, visa furnale profilate pe azurul patriei, unde „e prea multă natură”, cum denunţa Noica. Interbelicii noştri nu au fost, să recunoaştem , nişte ecologişti fervenţi. Ceauşismul a preluat şi a pus în practică visul cioranian. România s-a industrializat puternic şi aşa a găsit-o Revoluţia din 1989: o ţară plină cu furnale şi combinate din care cele mai multe au intrat în faliment şi au sfârşit dezmembrate de negustorii de fier vechi. Or, Protocolul de la Kyoto a luat în considerare, când a fixat în 1997 cotele de poluare pentru fiecare ţară, tocmai anul 1989 când România era încă sub Ceauşescu şi furnalele întunecau azurul patriei. Cum între timp, în anii 90 şi după aceea, câţiva dintre mamuţii toxici din România au fost lichidaţi, ţara noastră a ajuns să aibă surplus de certificate de emisii de gaze toxice, certificate pe care să le poată vinde unor ţări cu industrie poluatoare încă foarte activă. În acest context, s-a lansat în afaceri cu certificate George Brăiloiu. Ironia e că manuscrisele româneşti ale lui Cioran au fost cumpărate la licitaţie cu bani proveniţi dintr-un comerţ cu certificate de emisii de gaze iniţiat abia după ce o parte din furnalele visate de Cioran în tinereţe şi construite de Ceauşescu au încetat să mai fumege. Lumea fascinantă a postcomunismului!

Revoltele din lumea arabă au fost comparate în februarie cu un tsunami. A folosit clişeul publicaţia spaniolă ABC, „UN TSUNAMI PARA EL MUNDE ARABE”, şi un editorialist din Amman, Osama al Sharif, care cel mai probabil a preluat titlul de la spanioli: „Tsunami in the arab world”, plus alte câteva bloguri. În martie un tsunami ucide în Japonia peste zece mii de oameni, afectează puternic o centrală nucleară care otrăveşte pământul şi oceanul. Dezastrele naturale se produc spontan cu indiferenţă faţă de oameni şi de clişeele lor jurnalistice. O revoluţie politică e efectul unor decizii: e spontaneitate programată.

La numai câteva zeci de metri de camera de gazare, Sofia Osipovna îşi aminteşte de conversaţia cu o prietenă, înainte de război. Sofia îi spusese prietenei sale: „Dacă unui om îi este sortit să fie ucis de un alt om, e interesant de urmărit cum se apropie treptat drumurile lor: la început s-ar putea ca ei să se afle teribil de departe- eu de pildă, culeg trandafiri alpini în Pamir, ţăcănesc din Kontaxul meu, pe când el, adică moartea mea, se află în acest timp la opt mii de verste depărtare de mine, pescuind bibani dintr-un râu după orele de şcoală. Eu mă pregătesc să merg la un concert, iar el în ziua respectivă cumpără la gară un bilet, se duce la soacra lui, dar oricum noi ne vom întâlni şi treaba se va întâmpla”. ( „VIAŢĂ ŞI DESTIN”, Vasili Grossman, Editura Polirom, traducerea Laurenţiu Checicheş)

Acum doi ani, funcţionarul ONU, Filaret Motco, era departe de Mazar- i – Sharif din nordul Afganistanului. Lucra într-un alt birou, din Cecenia sau din Rusia. Era originar dintr-un sat bucovinean, Izvoarele Sucevei. Cu 30 de ani în urmă, probabil mergea la cules de ciuperci sau de afine prin pădurile de molizi. Serile citea cu ambiţia visătoare a acelor copii de la ţară mobilizaţi de elanuri iluministe. La câteva mii de kilometri, într-un sătuc afgan, un alt băiat probabil păştea caprele pe versanţii arizi, îşi trăia adolescenţa dominată deja de figuri războinice şi de preceptele Coranului. Filaret Motco a ajuns la facultate, apoi funcţionar internaţional specializat în managementul conflictelor. A lucrat în Tadjikistan, în Kîrgîstan, de obieci în zone devastate de conflicte militare. Tânărul afgan s-a maturizat, integrat perfect în cutumele tribului său. Cel mult şi-a părăsit sătucul şi s-a aşezat în Mazar i Sharif, poate neavând alt scop decât acela de a supravieţui. În 2009, Filaret Motco soseşte în oraşul din nordul Afganistanului. Îi e cunoscut antiamericanismul virulent al localnicilor, nu se îndoieşte de potenţialul criminal al unei populaţii ostile. În dimineaţa zilei de 1 aprilie 2011, revoltaţi de imaginea Coranului arzând în focul aprins de pastorul iraţional metodist Terry Jones, erijat în judecător buf al islamului, sute de afgani atacă biroul ONU. Filaret Motco e acolo, probabil şi-a băut cafeau, a citit ştirile, când deodată dă buzna peste el moartea sa: un bărbat cu barbă, cu turban pe cap, cu o macetă în mână şi-l decapitează. Cum spune Sofia Osipovna în romanul lui Grossman: „treaba se va întâmpla”, s-a întâmplat.