În trecut, catastrofele naturale, trăite ca mânie a lui Dumnezeu, stimulau pentru un timp regenerarea morală, privită ca singura soluţie a supravieţuitorilor de a recâştiga bunătatea divină. Acum, într-o lume de atei şi pozitivişti, forţele naturii lovesc „fără mesaj”, pură cauzalitate şi mecanică a stihiilor, care victimizează cu aceeaşi nepăsare un şobolan sau o sută de mii de oameni.

Alt popor decât cel japonez nu ar fi construit o civilizaţie în acele insule zbuciumate.

Radioactivitatea parcă ar fi fost descoperită ca un blestem împotriva japonezilor, le-a intrat a doua oară în destin. E o tragică şi stranie corespondenţă între ei şi energia atomo-nucleară: poporul cel mai subtil sub teroarea celei mai subtile energii.

 

Sarkozy, în cele din urmă, a sărit  cocoşeşte la Gaddafi, împreună cu Obama şi cu David Cameron, iar Berlusconi nu s-a opus, deşi, potrivit procurorilor, a fost mai interesat de fiicele, decât de tiraniile Maghrebului. Singură Angela Merkel face figură de lider lucid şi cumpătat, pe un continent orgolios şi vulnerabil.

Sarkozy aspiră să intre în istorie, aspirându-l pe Gaddafi din istorie.

Pastorul Terry Jones a distrus până la urmă, în public, un exemplar din Coran, carte pe care în urma unui „proces” a găsit-o „vinovată”. Nebunii cară şi ei cu braţele vreascuri pentru incendiul universal.

Continente incontinente.

Din depărtare păreau nişte bunici la plimbare cu nepoţica lor pe aleea din pădurea Băneasa, dar când s-au apropiat am observat că fata era chinezoaică, iar bătrânii aveau fizionomia unor foşti muncitori pe o platformă industrială şi mi-am amintit de Julieta, o bonă din Pantelimon specializată în creşterea micuţilor chinezi: i-au adus unul de numai câteva săptămâni şi l-au vizitat după 3 ani.

CG Jung: „Omul normal e o ficţiune.” În Piaţa Delfinului, un precupeţ plictisit lovea cu un băţ în prelata cortului imens sub care sunt rânduite tarabele şi loviturile produceau nişte pocnituri enervante. I-au spus că e aiurea ce face. Replică: „E vreunul normal?”

Femeia şi-a aprins ţigara la intrarea în spital, lângă un coş de plastic, dar gardianul tot nu a fost mulţumit şi a somat-o să fumeze mai departe de uşă, lângă poartă sau chiar afară în stradă, invocând o nedefinită autoritate mustrătoare: „duceţi-vă mai încolo, că face gălăgie cu ţigările.”

La întâlnirile reale simt că ratez comunicarea: spun banalităţi, sunt evaziv sau tac şi mă retrag cu frustrarea că fondul adevărat destinat persoanei din faţa mea a rămas neexprimat, dar dacă mă apuc să scriu, ca măcar aşa să dreg lucrurile, sar în partea cealaltă: tind să spun totul tuturor, adică tot o formă de incomunicare.

Mai uşor ajungi pe un vârf în Himalaya, decât înapoi în inima care te-a exclus.

Ce să fac cu drogurile? Întâlnesc doi ochi şi tot la dezintoxicare ajung.

Seara târziu într-un fast food din Gara de Nord: scaune verzi, pe pereţi poze vechi cu prima locomotivă diesel şi cu prima cursă transcontinentală şi la cea mai îndepărtată masă gura unei fete mânca repezită gura unui băiat.

…sau cum ar spune un anonim medieval: „afectele şi fanstamele sunt duşmanii serenităţii, iar eu trădătorul ei.”

Anunțuri