Martie 2011


În trecut, catastrofele naturale, trăite ca mânie a lui Dumnezeu, stimulau pentru un timp regenerarea morală, privită ca singura soluţie a supravieţuitorilor de a recâştiga bunătatea divină. Acum, într-o lume de atei şi pozitivişti, forţele naturii lovesc „fără mesaj”, pură cauzalitate şi mecanică a stihiilor, care victimizează cu aceeaşi nepăsare un şobolan sau o sută de mii de oameni.

Alt popor decât cel japonez nu ar fi construit o civilizaţie în acele insule zbuciumate.

Radioactivitatea parcă ar fi fost descoperită ca un blestem împotriva japonezilor, le-a intrat a doua oară în destin. E o tragică şi stranie corespondenţă între ei şi energia atomo-nucleară: poporul cel mai subtil sub teroarea celei mai subtile energii.

 

Sarkozy, în cele din urmă, a sărit  cocoşeşte la Gaddafi, împreună cu Obama şi cu David Cameron, iar Berlusconi nu s-a opus, deşi, potrivit procurorilor, a fost mai interesat de fiicele, decât de tiraniile Maghrebului. Singură Angela Merkel face figură de lider lucid şi cumpătat, pe un continent orgolios şi vulnerabil.

Sarkozy aspiră să intre în istorie, aspirându-l pe Gaddafi din istorie.

Pastorul Terry Jones a distrus până la urmă, în public, un exemplar din Coran, carte pe care în urma unui „proces” a găsit-o „vinovată”. Nebunii cară şi ei cu braţele vreascuri pentru incendiul universal.

Continente incontinente.

Din depărtare păreau nişte bunici la plimbare cu nepoţica lor pe aleea din pădurea Băneasa, dar când s-au apropiat am observat că fata era chinezoaică, iar bătrânii aveau fizionomia unor foşti muncitori pe o platformă industrială şi mi-am amintit de Julieta, o bonă din Pantelimon specializată în creşterea micuţilor chinezi: i-au adus unul de numai câteva săptămâni şi l-au vizitat după 3 ani.

CG Jung: „Omul normal e o ficţiune.” În Piaţa Delfinului, un precupeţ plictisit lovea cu un băţ în prelata cortului imens sub care sunt rânduite tarabele şi loviturile produceau nişte pocnituri enervante. I-au spus că e aiurea ce face. Replică: „E vreunul normal?”

Femeia şi-a aprins ţigara la intrarea în spital, lângă un coş de plastic, dar gardianul tot nu a fost mulţumit şi a somat-o să fumeze mai departe de uşă, lângă poartă sau chiar afară în stradă, invocând o nedefinită autoritate mustrătoare: „duceţi-vă mai încolo, că face gălăgie cu ţigările.”

La întâlnirile reale simt că ratez comunicarea: spun banalităţi, sunt evaziv sau tac şi mă retrag cu frustrarea că fondul adevărat destinat persoanei din faţa mea a rămas neexprimat, dar dacă mă apuc să scriu, ca măcar aşa să dreg lucrurile, sar în partea cealaltă: tind să spun totul tuturor, adică tot o formă de incomunicare.

Mai uşor ajungi pe un vârf în Himalaya, decât înapoi în inima care te-a exclus.

Ce să fac cu drogurile? Întâlnesc doi ochi şi tot la dezintoxicare ajung.

Seara târziu într-un fast food din Gara de Nord: scaune verzi, pe pereţi poze vechi cu prima locomotivă diesel şi cu prima cursă transcontinentală şi la cea mai îndepărtată masă gura unei fete mânca repezită gura unui băiat.

…sau cum ar spune un anonim medieval: „afectele şi fanstamele sunt duşmanii serenităţii, iar eu trădătorul ei.”

Spunem DA unei lumi care ne ejectează.

Un timp cu vieţi care ating fundătura într-o ţară cu un uriaş potenţial de dezvoltare.

Bârfim dragostea altora, din cauză că avem o viaţă sentimentală deficitară.

E splendid cum spune Borges într-un eseu despre Dante: „A te îndrăgosti înseamnă a-ţi creea o religie al cărei zeu e supus greşelii.” Aş adăuga numai atât: că pe zeul acela l-am vrea în final supus nouă înşine.

În „Extinderea domeniului luptei”, evocând o fată urâtă, M Houellebecq insistă pe neşansa ei irevocabilă de a-şi găsi partener de sex. Acuplarea ar fi privilegiul indivizilor valizi ca frumuseţe şi sănătate fizică. Am văzut în Obor o grasă de mână cu un tip filiform, un hipopotam împerecheat cu un bâtlan, nu am mai întâlnit aşa dimorfism sexual, dar păreau un cuplu sudat şi femeia fericită.

De câte ori aud vorbindu-se despre compatibilităţi şi armonie interumană, îmi amintesc imediat de nişte versuri din Villon: „primit frumos/ zgonit de fiecare”.

Cum sunt unii, şi bărbaţi, şi femei: atât de încântaţi de ei înşişi, încât, cu siguranţă, inspiră nu aerul de afară, ci o mireasmă secretă a fiinţei lor.

G. Simmel consideră minciuna un mijloc de putere propriu societăţilor primitive: cei puternici aveau dreptul să recurgă la minciună pentru a conduce poporul. În societăţile evoluate, dimpotrivă, minciuna ar avea efecte distructive, vitale fiind încrederea, credibilitatea, onestitatea. Ştiu, după grila lui Simmel, că nu trăiesc într-o societate evoluată.

Premier politic sau independent? Sau se coace o criză politică? Vine primăvara, se dezmorţesc energiile în natură, de ce nu şi în societate, mai ales că sociologul Sebastian Lăzăroiu prevede pentru 2019 o revoluţie sexuală cu efecte asupra stabilităţii sociale, poate se produce mai dinvreme, iar hormonii se vor dovedi mai reformatori decât neuronii.

În faţa Muzeului Antipa am văzut un afiş turistic cu piramide şi Sfinx şi propoziţie: „AICI ÎNCEPE TOTUL”. Afişul e vechi, de pe vremea când Egiptul era încă o ţară liniştită. Copyrighter profet? Dacă într-adevăr în Egiptul revoltat şi sângeros de acum chiar a început TOTUL? Remarc şi ironia că prima reclamă care mă înfricoşează e una turistică!

Mi s-a părut foarte straniu să văd, când să cobor în pasaj la Universitate, că un japonez matur ţine în mână ceva ca o telecomandă şi un câine îl priveşte frontal, de la o distanţă de numai câţiva metri: maidanezul s-a scărpinat totuşi foarte natural ca să-l mai suspectez că e un robot.

Ne-am privit de câteva ori, fără insistenţă şi fără promisiuni. Madona lui Botticelli a coborât la Lujerului, eu am mai mers două staţii până la Păcii.

Am văzut un porumbel alergând o porumbiţă pe brâul îngust dintre etajul 2 şi etajul 3 al unui bloc de pe Câmpineanu: porumbiţa a făcut câteva ture dus-întors şi când credeam că se lasă şi nu-l mai chinuie, a zburat spre sala palatului. mă aşteptam ca el să o urmeze, dar a renunţat, meditativ, atins de clipa aceea de înţelepciune pe care o poate produce o dramă erotică.

Sunt mai aproape de Lebeadkin când îşi tot repetă „taci inimă şi rabdă”, decât de toţi marii eroi nebuni criminali în care Dostoievski şi-a proiectat spaimele. Autocenzura e eminamente umană şi constructivă. Hybrisul e demonic şi, în ciuda aparenţei de autenticitate absolută, e o poză şi un bluf existenţial.