Februarie 2011


 Am văzut recent un film documentar realizat de colega mea Codruţa Angelescu despre partizanul anticomunist Gavrilă Vatamaniuc. Partizanul a stat ascuns 6 ani în sălbăticia Obcinelor, a fost capturat de Securitate şi apoi aruncat în închisoare ca deţinut politic. E singurul supravieţuitor dintre toţi camarazii săi de rezistenţă. În film, protagonistul a evocat : retragerea în munţi, legăturile cu alţi luptători, improvizarea unei tipografii rudimentare şi distribuirea de manifeste anticomuniste, speranţa că regimul exportat de Armata Roşie se va volatiliza cât de curând. Vatamaniuc a fugit în munţi la vîrsta de 24 de ani şi a fost prins când împlinise 31 de ani. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale s-au zdrenţuit şi spulberat în viscolul care mătura versanţii, s-au macerat în frică şi aşteptare în nopţile lungi de veghe la capătul cărora pândea glonţul vânătorilor de oameni. Tineri de seama lui intrau în noua lume fără să o mai interogheze sau să i se opună, pe când el, Vatamaniuc, îndura benevol privaţiuni inimaginabile în numele libertăţii de a nu fi cetăţean al Anticristului, sub puterea căruia era convins că ţara lui căzuse.

După film, Codruţa ne-a povestit că în anii de refugiu în munţi, tânărul partizan a avut o iubită, pe Nataliţa, o fată din satul lui. Conspirativ, Nataliţa urca deseori în munţi şi îl căuta pe iubitul ei, Gavrilă. Se întâlneau la o stâncă, mereu cu spaima să nu fie descoperiţi de Securitatea al cărei laţ se strângea implacabil. Stânca iubirii se putea oricând transforma în stânca morţii. Nataliţa a fost arestată la puţin timp după capturarea lui Gavrilă. Au mai căzut atunci în plasa Securităţii şi toţi aceia care îi ajutaseră cu mâncare, haine şi informaţii pe partizani. Printre ei şi un bun prieten al lui Vatamaniuc.

 Nataliţa a fost eliberată nu după mult timp. Apoi, i-a venit rândul prietenului lui Vatamaniuc să guste aerul dulce al libertăţii. Îl chema Gheorghe. Fiind încă în închisoare, fostul partizan i-a cerut prietenului său ca după eliberare să o caute pe Nataliţa şi să o asigure că poate în curând va scăpa şi el şi se vor căsători ca împlinire a dragostei lor mult încercate. Gheorghe a căutat-o pe fată, dar i-a comunicat un mesaj otrăvit: Gavrilă al ei a înnebunit, e un om terminat, o legumă! Gheorghe i-a înaintat Nataliţei o ofertă matrimonială şi fata a acceptat. Când s-a întors din închisoare, Gavrilă a încasat cea mai teribilă lovitură a destinului, mai greu de îndurat decât toţi anii de luptă şi puşcărie. Rezistase şi în numele iubirii, iar acum iubirea îl excludea ca pe un străin oarecare. Gavrilă s-a însurat cu altă femeie, mai târziu a rămas văduv şi s-a recăsătorit.

 Am găsit şi un reportaj scris de Cristina Hurdubaie şi publicat pe blogul personal. http://www.hurdubaia.ro/index.php/vatamaniuc-singurul-supravieturitor-in-cartea-de-istori/

În povestea relatată de Cristina, regăsiţi toate secvenţele unui destin dramatic şi câteva detalii tulburătoare despre dragostea dintâi, şi poate singura adevărată, din viaţa lui Gavrilă Vatamaniuc. Am întrebat-o pe Cristina, într-un mesaj trimis pe facebook, dacă a reuşit să ajungă în munţi, la stânca iubirii, unde s-au întâlnit Gavrilă şi Nataliţa înainte de a fi arestaţi. Mi-a răspuns că nu, din cauza zăpezii şi a viscolului. Codruţa, în schimb, filmând vara, a mers cu bătrânul până acolo sus, între molizii cândva martori ai întâlnirilor de dragoste disperată dintre tânărul partizan şi iubita lui. Nu ştiu dacă fostul luptător anticomunist mai urcase în ultimii 50 de ani până acolo. Nu ştiu dacă mai fusese însoţit vreodată de către o femeie. Acum, octogenar, s-a regăsit acolo cu o tânără doamnă venită să-l filmeze. Nu ştiu ce a fost atunci în inima bătrânului. În virtutea unor ciudate simetrii pe care destinul nu ezită să le aşeze în viaţa noastră sub aparenţa hazardului şi a lipsei de semnificaţie, cred că momentul acela strict profesional a dublat simbolic peste timp ultima întâlnire a lui Gavrilă cu Nataliţa, a căror iubire puţin mai târziu a fost distrusă ireversibil.

Cel mai convingător mesaj postceauşist este acela al reconstrucţiei. Aici e unanimitatea unui popor altfel dezbinat. Cine ar pleda pentru perpetuarea unor şandramale industriale, pentru conservarea gropilor în asfalt, pentru drumuri prăfoase sau pentru ambuteiaje? Vrem cu toţii autostrăzi, şosele, cartiere noi, străzi netede ca o oglindă, poduri, centuri care să ocolească marile oraşe, diguri, baraje, parcuri, ziduri termoizolate şi zugrăvite, renovări, consolidări, vrem un ambient proaspăt, o lume nou nouţă peste habitatul decrepit.

Avem o ţară  plină cu minunăţii ale naturii. Ne lădăm mai degrabă cu natura, decât cu operele noastre. O natură mirifică, se spune, suferă la noi de o promovare insuficientă. Aici şi-a făcut loc încă o cauză generoasă. E un act patriotic să promovezi România, deşi metodele nu e sigur dacă ţin chiar de promovare sau de propagandă. Diferenţa? Promovarea e expresia realităţii, cu bune şi cu rele, e un mesaj onest despre realitate. Propaganda minte, gonflează câteva virtuţi şi camuflează mizeriile realităţii.

 Defazajul de civilizaţie faţă de Occident e sursă de frustrare colectivă. Micşorarea decalajului, concretizată în final în beneficii ale vieţii cotidiene, este obţinută prin implementări. Fără implementări, instituţiile ajung să nu mai funcţioneze. Implementarea e vitală pentru bunul mers al societăţii, e singura şansă de a ne apropia de ţările superdezvoltate.

 Toate aceste cauze naţionale ar rămâne desigur visuri irealizabile fără bani. Invocarea banilor pare că vulgarizează cumva idealul de civilizaţie. Ce mai contează numărul banilor, dacă, în final, vom avea acolo un pod, dincolo un spot publicitar în urma căruia turiştii vor invada România, iar în primărie un softt deştept? Constructorii, promotorii şi implementatorii transformă visele în realitate şi realitatea în vis. România e o ţară inventată anume pentru ei. Au de lucru.

 Banii? Niciodată nu sunt prea mulţi pentru operele publice. Nu utilitatea unei opere publice este de cele mai multe ori contestată, ci preţul lucrărilor. Sunt oameni care fac diferenţa între 1.000.0000 de euro şi 1.000.003  euro. Când e vorba de investiţii publice diferenţa între 1.000.000 de euro şi 1.500.000 de euro nu pare observabilă. Vor găsi desigur un răspuns, o explicaţie. Politica înseamnă la rigoare transformarea banilor publici în bani privaţi. Investiţii vs consum? Termenii nu sunt opozabili, fireşte. Sunt complementari, dar într-o ţară normală. Şi haideţi să facem elogiul investiţiilor, numai după ce sunt respectate în practică, nu în discurs, câteva exigenţe:1. demonstarea utilităţii publice a lucrărilor 2. evaluarea financiară corectă a lucrărilor, fără sume umflate; 3. avansarea unui termen de garanţie , cu posibilitatea de sancţionare în caz de deteriorare a operei finite înaintea acestui termen. Consumul? Nu ar trebui inhibat total, fiindcă altfel, Doamne fereşte, de operele publice vor ajunge să se mai bucure numai cei care şi-au încasat banii din realizarea lor!

Mi-a zgâriat cândva maşina. O aveam parcată cu botul spre zidul blocului. Tipul a ieşit într-o dimineaţă cu soţia care împingea căruciorul cu bebeluş. Au trecut sau nu au reuşit să treacă, nu mai ştiu, oricum vecinul a scos o cheie şi a tras un şanţ subţire, dar vizibil, în tabla capotei. Am aflat câteva zile mai târziu de la şoferul unei firme care văzuse prin parbrizul fumuriu.

Ieşisem şi eu de sute de ori cu căruciorul pe stradă şi mă enervasem din cauza maşinilor parcate cu botul lipit de zid. A mea nu era chiar lipită, dar potrivit Codului Rutier ar fi trebuit să las un metru şi de asta sunt sigur, că nu lăsasem un metru. Spun, mă enervasem,  m-am şi imaginat zgîriind maşini, dar nu am zgîriat niciuna. Or, tipul trecuse la fapte. În dimineaţa aceea se răzbunase fizic, nu numai mental. Călcase peste  frontiera dintre reverie şi acţiune. O frontieră esenţială în viaţa lumii. Dincolo de ea poate începe haosul, când suntem convinşi că noi tocmai am săvârşit un act de dreptate. Lumea se urâţeşte din cauza unor nebuni care nu pot să se cenzureze.  Mă tot întrebam cum a reuşit un bărbat de 40 de ani, proaspăt tătic şi purtător de mapă sub braţ, să zgârie maşini. Trebuie să aibă cineva creierul brăzdat cu un cui ca să facă un gest aşa de primitiv.

I-am căutat omului circumstanţe atenuante: o fi slăbit psihic din cauza oboselii, o fi frustrat că în jurul lui apar maşini noi, pe când el încă mai trage de o Dacie veche, o fi vrut să-i arate nevestei ce dezinvolt pedepseşte el în mediul social, naiba ştie…Nici cu mine lucrurile nu erau, recunosc, prea clare. Ba dădeam să îl iert, ba îmi venea să sar pe stradă la bătaie, ba să-i bat obrazul că mă pune la cheltuieli. La o adică, am luat în calcul şi varianta unei răzbunări de tip talionic şi să-i haşurez rabla într-o noapte. Alţii în locul meu ar fi reacţionat, eu nu am întreprins nimic, dar nici nu reuşeam să îl iert.

 La sfârşitul unei liturghii duminicale, în Mânăstirea Polovragi, un călugăr venit din Bucureşti predica despre iertare. Nu îmi  amintesc  nimic altceva din predica aceea, numai atât: enumerând prejudiciile pe care semenii în răutatea lor le pot săvârşi, preotul a cerut literalmente „să-l iertăm şi pe cel care ne zgârie maşina!” Presupun că mulţi creştini sub patrafir la spovedanie îi vor fi descris situaţii ca a mea. Sau poate chiar monahul a păţit-o.  

Asta a fost prin toamnă. A venit o iarnă cu zăpadă multă şi cu îngheţ. Lăsasem maşina să zacă lângă bloc, parcată paralel cu bordura trotuarului. Un strat de zăpadă o acoperise cu zgârietură cu tot.  Nişte curenţi de aer cald, într-o seară, au provocat deplasarea de pe copertina de la etajul şase a unui morman de gheaţă care finalmente s-a desprins şi a căzut în gol. Mi-ar fi plăcut să plutească peste oraş, ca în vise, ca în videoclipuri. Atracţia gravitaţională l-a depus fix pe maşina mea: capota boţită ca o bucată de hârtie, parbrizul mărunţit în mii de bucăţele gata să se pulverizeze, iar plafonul turtit, parcă îl traversase un elefant. Gestul vecinului de la 29 a rămas undeva în preistorie.