Ianuarie 2010


Gata, am ratat bătălia pentru normalitate! Din subnormalul unde ne făceam veacul, am ars etapele şi am plonjat direct în paranormal! Evul Mediu trăia oricum în imaginarul nostru, acum ni l-a luat cu totul în stăpânire. Marii noştri bărbaţi de stat umblă cu vrăjitori după ei, apelează la serviciile lor dubioase tocmai în momentele cheie ale vieţii noastre politice.

Din gura lor de mari oameni ai naţiunii, simultan cu promisiunile (un fel de vrăjeli!), ţâşnesc şi flăcări violete pentru anihilarea adversarului. Ce consilieri de imagine, ce specialişti în comunicare publică cu studii în Occident, ce manageri de campanie electorală ghidaţi de reţetele raţionale ale Vestului! Toată ştiinţa lor a fost incompletă fără parapsihologul, meşterul în extrasenzorial şi tămăduitorul alternativ Aliodor Manolea, surprins de fotografi şi lângă Mircea Geoană în 2007 şi apoi, în 2009, lângă Traian Băsescu!

Puterea politică din România a apelat la serviciile unui vrăjitor. Sigur, nu unul cu baghetă şi mantie neagră, ci un domn în costum modern, ai zice un funcţionar oarecare, dar totuşi prezent, aproape lipit de umărul politicenilor pe care îi consilia.

Impostor sau nu, Aliodor Manolea nu avea ce să caute în preajma unor oameni politici de cel mai înalt rang, dacă aceştia ar fi avut scrupule în ce priveşte demnitatea lor. Ei şi-au ignorat condiţia lor de instanţe ale raţionalităţii vieţii publice, presupunând că au conştientizat-o vreodată. Un om politic, mai ales cel ajuns la altitudini mari sau la înălţimea supremă în ierarhia statului, se prezintă ca un garant al raţionalului în spaţiul public.

Or, în momentul când îi străfulgeră pe gură flacăra violetă, când îşi acuză adversarul că l-a atacat energetic sau când ţine în imediata sa apropiere, în plină campanie electorală, un individ cu preocupări oculte, omul politic îşi pierde calitatea de garant al raţionalului public şi de aici încolo o periculoasă confuzie cotropeşte societatea.

Confuzia duce la neîncredere totală şi, mai departe, la demoralizare: lipsiţi de reperul raţional, decredibilizat din cauză că a folosit în bătălia politică mijloace oculte, românii îşi văd dezintegrată reprezentarea oficială a puterii politice, oricum compromise prin alte păcate. Nu e de ajuns că politicenii noştri mint, sunt corupţi, lacomi, neprincipiali, acum ne-au dat lovitura fatală: au rupt barierele raţionalului şi au permis ocultismului să viruseze spaţiul politic măcar presupus ca raţional.

Nu va fi uşor să astupăm această breşă, tot mai lărgită de când un politician din opoziţie, recunoscut ca un sforar înveterat, dar şi ca un amator de ocultism, a susţinut că Traian Băsescu a fost în formă electorală maximă datorită unei misterioase flăcări violete. Apoi Mihaela Geoană a plusat, acuzând-l pe adversarul soţului ei că a folosit arme subtile, energetice, în confruntarea electorală.

Ca apoi, Mircea Geoană să dezvăluie că, în stafful lui Traian Băsescu, s-a aflat un personaj cu preocupări oculte, deconspirat ulterior ca fiind mai sus pomenitul Aliodor Manolea. Dacă l-a recunoscut în platou, de ce nu l-a deconspirat Mircea Geoană atunci? Ce emisiune halucinantă ar fi fost, moment unic în istoria televizunii! Mircea Geoană, din laşitate, ne-a lipsit de show-ul electoral tv al tuturor timpurilor: o bătălie între doi bărbaţi de stat şi-un vrăjitor la mijloc!

Ce s-a întâmplat cu aura cinstită câştigată de Traian Băsescu în 2004? Nu a mai avut încredere în puterea ei şi, de aceea, voievodul nostru a trebuit să apeleze la meşterul Manolea ca să îi dea un surplus de aură? Nu a mai avut încredere în mesajul său raţional, cel cu modernizarea statului, cu traiul mai bun, cu anticorupţia şi distrugerea sistemului ticăloşit, de a trebuit să investească şi forţe oculte în bătălie?

L-a zăpăcit Manolea atât de mult cu energiile subtile care, susţine tipul într-un interviu, l-au ajutat şi pe Ştefan cel Mare să scape de o oaste turcească? De ce să nu-l fi ajutat şi pe Traian Băsescu să trimită într-un univers paralel pe omul mogulilor, al marilor boieri? A câştigat puterea, ar putea invoca maxima lui Machiavelli, “scopul scuză mijloacele”, chiar şi pe cele oculte. Dar credibiltatea sa de om politic raţional are de suferit, chiar dacă se va demonstra vreodată că metodele lui Aliodor Manolea nu sunt nişte bazaconii copilăreşti, chiar dacă vin de dincolo de ştiinţa oficială.

Gânditorul rus Nikolai Berdiaev a scris o carte cu titlul “Un nou Ev Mediu”. Pentru noi, românii, sună foarte familiar, cu o singură precizare: nu am încetat niciodată să fim medievali. Iată, nici măcar în instituţiile statului!

Anunțuri


Într-o ţară moralmente însănătoşită, judecătoarea Florica Bejinaru nu ar fi trebuit să facă parte din Consiliul Suprem al Magistraturii, forul responsabil de etica profesională a judecătorilor şi procurorilor.
Doamna Bejinaru a încălcat legea în chiar momentul când şi-a depus candidatura pentru a fi aleasă în CSM. Potrivit cv ului său, judecătoarea este membru CSM din ianuarie 2005. Cu un an înainte, apăruse legea nr. 317 privind CSM. În Secţiunea a II a, numită „Alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii”, în art. 7, alineatul c, candidaţilor li se cere să dea „o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea.” Doamna Bejinaru a dat cu siguranţă o astfel de declaraţie, fiindcă în lipsa documentului dosarul ar fi fost incomplet şi prin urmare candidatura ilegală. La un an după alegerea sa ca membru în CSM, judecătoarea Bejinaru a fost deconspirată de către CNSAS, prin Decizia nr. 166 din 18 mai 2006, ca fostă colaboratoare a Securităţii, în perioada mai 1987–mai 1988, sub numele de cod „Alexandra Ştefănescu”. În vârstă de 25 de ani pe atunci, ea îşi turna colegii de la o fabrică de confecţii din Drobeta Turnu Severin, unde lucra ca jurist. Potrivit unor articole apărute în Cotidianul, tânăra juristă a primit bani pentru turnătoriile sale. Judecătoarea Bejinaru a contestat decizia CNSAS, deşi la vremea aceea ar fi recunoascut colaborarea sa cu Securitatea. Contestaţia i-a fost, surprinzător, aprobată: acelaşi CNSAS i-a restabilit inocenţa, două luni mai târziu, prin Decizia nr. 255 din 6 iulie 2006. Dacă CNSAS i-ar fi respins contestaţia, ar fi fost grav pentru judecătoare: s-ar fi dovedit că a minţit când a declarat pe propria răspundere că nu a colaborat cu Securitatea şi prin urmare ar fi intrat sub incidenţa legii penale. Ministerul Justiţiei, condus la vremea aceea de Monica Macovei, a contestat la Curtea de Apel Bucuresti decizia CNSAS, dar după câţiva ani, în iunie 2009, procesul, ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a încheiat în favoarea judecătoarei.

Cu sentinţa în mână, doamna Bejinaru închide imediat gura celor care o acuză de vechile turnătorii: „ICCJ a dat o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Am să pun punct acestei probleme„. A uitat că ea însăşi a recunoscut cândva colaborarea, după cum susţine într-o declaraţie şi Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR). Ca să evite legea penală, judecătoarea a trebuit să îşi albească trecutul compromiţător. A reuşit cu ajutorul unor membri ai CNSAS şi apoi pe căile sinuoase ale Justiţiei, la care au recurs şi alţii din viaţa publică şi politică deconspiraţi ca foşti turnători. Judecătoarea Bejinaru a evitat să fie demisă din CSM şi să fie acuzată de tăinuirea colaborării cu Securitatea. Uluitor însă, nu s-a mulţumit că şi-a scăpat pielea, ci, în pofida faptului că e un magistrat hulit, doamna Bejinaru a supralicitat şi a candidat la funcţia de preşedinte CSM, pe care, după un vot contestat, a şi câştigat-o. Asta nu mai ţine de o strategie personală de supravieţuire! Cu sentinţa ICCJ, judecătoarea îşi asigurase, legal, dacă nu şi moral, confortul în relaţia cu toţi cei care îi aminteau de relaţiile sale cu serviciile secrete dinainte de 1989. De ce totuşi judecătoarea şi-a provocat destinul şi a candidat pentru funcţia de preşedinte, pe care a şi obţinut-o ajutată se pare într-un mod dubios? Bani? Potrivit declaraţiei de avere pe 2008, a câştigat ca membru CSM aproape 40.000 ron, o treime din cât a câştigat ca judecător la Mehedinţi. Ca preşedinte CSM, retribuţia nu îi va creşte substanţial. În orice caz, nu atât cât să merite oprobiul stârnit de alegerea sa. Ambiţie? Poate, dar aici ar trebui să ştie că meritele personale nu o ajută: victoria ei e de fapt victoria celor care au susţinut-o cu obstinaţie, repetând votul de câteva ori până au reuşit să o pună în funcţie, chiar dacă scandalul era previzibil.

Ce altă opţiune ar fi avut CSMul pentru a-şi alege preşedintele? Au fost trei candidaţi: Ana Lăbuş, Florica Bejinaru şi Liviu Dăscălescu, printre puţinii care mai aveau dreptul să candideze, după ce restul membrilor au fost deja preşedinţi, un an, aşa cum prevede legea, fără să mai aibă dreptul să mai candideze până când expiră mandatul actualului CSM, adică în 2011. După trei tururi de votare au rămas Florica Bejinaru şi Liviu Dăscălescu, pentru ca în final să câştige judecătoarea de la Mehedinţi, adică varianta cea mai scandaloasă. Problema este că nici ceilalţi candidaţi nu ar fi fost variante impecabile. Ana Lăbuş, coordonatorul programelor finantate de Banca Mondiala (BM) pentru proiectele Ministerul Justitiei si Consiliului Superior al Magistraturii, a dat cu flit Băncii Mondiale acuzând-o că si-a depăsit atributiile atunci cand a criticat stadiul reformei justitiei. Oricum, Ana Lăbuş ar fi fost o soluţie mult mai onorabilă. Liviu Dăscălescu, în schimb, a făcut scăpat un procuror de la Argeş acuzat de luare de mită. Chiar dacă nu a colaborat cu Securitatea, nu e mai puţin grav pentru un membru CSM să contribuie la salvarea unui procuror certat cu legea. E interesant de ce nu a candidat un alt membru: Angela Harastasanu, care în 2008 era favorită pentru conducerea CSM, dar nu a fost agreată însă de gruparea reprezentată de fostul presedinte al CSM, Dan Lupaşcu, pe motiv că este o apropiată a fostului ministru Monica Macovei.

Faptul deja s-a produs: Consiliul Suprem al Magistraturii e condus de un judecător, care, în ciuda verdictului Justiţiei, are lipită pe frunte eticheta de colaborator al fostei Securităţi. Asociaţii ale magistraţilor şi câteva ONG uri au ameninţat că vor ataca în Justiţie alegerea doamnei Bejinariu. Alt proces, altă distracţie. Mona Muscă, din cauza notelor ei informative din tinereţe, a fost ejectată din politică. Alţii însă au rămas bine mersi în viaţa publică, nimic nu i-a clintit. „Trecutul nu face parte din strategia noastră.”! Aşa le-a răspuns Dan Voiculescu unor ziarişti străini. Strategiile sunt pentru viitor, fireşte. Anul acesta puterea politică vrea să scape de monitorizarea UE pe Justiţie. Judecătoarea Florica Bejinariu ar putea trece asta la capitolul realizări, după expirarea mandatului. Ar fi una dintre nu puţinele ironii ale postcomunismului.