Septembrie 2009


Spiritele serioase mă îndeamnă mereu să mă ocup de temele majore ale actualităţii, dar eu nu mă las convins să ignor subiectele aparent mărunte, fără legătură directă cu marile agresiuni ale zilei . Un astfel de subiect poate fi uneori o portiţă către lucruri grave. Citesc pe net articole din Revista Cultura, nr. 36 / ( 240 ). După ce parcurg cronici de Daniel Cristea Enache şi Mihai Iovănel, în timp ce ascult în căşti piese de Zavaidoc, dau clik pe Din amintirile unui centenar, text semnat de Mihaela Grancea.

Aflu că un student a fost cândva acasă la Viorel Tănase, un domn în vârstă de 100 de ani. În ciuda vârstei, moş Tănase era în momentul interviului „un om vioi, cu o memorie functionala”. Viaţa domnului Tănase a fost încercată de o soartă aspră. În interbelic a fost secretar general al Centrului Studentesc „Petru Maior“ Cluj-Napoca şi în 1930 a participat la Praga la un congres „Mica Antanta Studenteasca“ unde au venit delegaţii din Iugoslavia, România, Cehoslovacia si Polonia. Delegaţia clujeană a fost primită în audienţă chiar de Masaryk, preşedintele Cehoslovaciei. Au venit comuniştii la putere şi tânărul Tănase din Sibiu nu a fost pe placul noului regim. A fost arestat de trei ori pentru activitate legionară. I-au găsit în pod cărţi compromiţătoare din anii studenţiei, deşi legea incrimina numai răspândirea lor, nu şi simpla deţinere.

În fine, moş Tănase susţine că a fost arestat numai ca Securitatea să afle de la el informaţii despre partizanii anticomunişti. Omul a refuzat însă să fie informator: «Domnule chestor, eu nu-l cunosc si nu ma intereseaza, caci eu am serviciul meu, si nu am cunostinta despre astfel de chestii…». Ajuns la Aiud a treia oară este ameninţat cu puşcăria pe viaţă: „nu te mai laşi de închisoare, Viorele!?!» Aici bătrânul explică ameninţarea colonelului „N-AM VRUT SĂ-I FIU INFORMATOR…”. Au trecut anii, a dispărut comunismul cu închisorile lui politice, iar moş Tănase a supravieţuit probabil tuturor torţionarilor săi. La 100 de ani a dat un interviu unui student. Evocările sale au fost publicate în revista Cultura.

În subsolul textului sunt plasate câteva note. Fiţi atenţi, vă rog, la prima notă: „ 1. Informator: Viorel Nicu Tanase, nascut la 24 mai 1908, în Poiana Sibiului, jud. Sibiu. Centenarul este un veteran de razboi si, fara a fi un erou, face parte dintre militantii anticomunisti.” Adică, omul ăla a făcut închisoare de câteva ori din cauză că a refuzat, a avut eroismul să refuze să fie informator al Securităţii, ca în final jurnaliştii să-l plaseze la categoria informator, fiindcă le-a povestit viaţa. Există desigur argumentul polisemiei, dar e atât de palid pe lângă ridicolul monstruos al situaţiei! Diavolul insistă să-şi bage coada, dar uneori îi prindem noi cu mâna noastră coada şi i-o plasăm mai bine decât i-ar fi reuşit lui. Revista Cultura este editată de Fundaţia Culturală Română şi de S.C. Media Casa Press S.R.L., parte a trustului INTACT. Presedinte: Camelia Voiculescu, fiica domnului Dan Voiculescu, cel deconspirat de CNSAS ca fost informator al Securităţii cu numele de cod „Felix”. Sub un astfel de patronaj, nu-i de mirare că „informator” e folosit, fie şi din eroare, polisemantic! Nici ăla nu-şi bagă coada pe oriunde!

Pentru edificare:

Criza economică a pus în conflict deschis, cel puţin în media, sectorul privat cu sectorul public. Ostilităţile, verbale desigur, se configurează în aşa fel încât, dacă ai fi străin de realităţile României, ai fi gata să crezi să mediul public şi mediul privat sunt două entităţi distincte şi incomunicabile, două zone absolut separate şi lipsite de interferenţe. E de ajuns însă să ştii câteva lucruri, ca să vezi că de fapt, între cele două lumi e o comunicare perfectă, o armonie gata să reziste chiar şi marasmului crizei economice.

Soarta a făcut ca România să se numere printre acele puţine ţări care au trebuit să treacă de la comunism la capitalism. E o experienţă fără precedent în istorie. Situaţia a fost cu atât mai insolită pentru noi, ca şi pentru ruşi de altfel, cu cât economia comunistă era complet lipsită de întreprinderi private. Nu am avut nici un germene din care să se dezvolte un capitalism autentic, nu am avut o minimă cultură a muncii în mediul privat. România trebuia totuşi, obligată de evoluţia istorică, să construiască sau cel puţin să simuleze în interiorul ei economia de piaţă. Paradoxul postcomunismului a fost că statul a trebuit să fabrice patroni. Mobilizaţi de o sete de putere şi de un hedonism, în sfârşit, eliberate, „foştii” s-au transformat în patroni, dar într-un soi ciudat, hibrid, definit prin faptul că nu s-au emancipat niciodată pe deplin de sub atracţia gravitaţională a statului. Relaţia cu statul a devenit ambiguuă: pe de o parte l-au vrut slab, ca pe un tată secătuit de forţe, ca să nu-i jeneze cu justiţia în dezvoltarea lor, dar pe de altă parte au tras cu dinţii de moştenirea lui şi mai departe de resursele lui regenerabile. Un stat generos şi bleg. Pe această formulă marile spirite ale businessului românesc au luat o direcţie ascensională.

Totodată, statul s-a pricopsit în instituţiile sale, şi acesta e celălalt versant al economiei promiscue, cu specia politicienilor şi funcţionarilor afacerişti, pseudo-combătuţi de legea conflictului de interese. Firmele au fost trecute formal în seama rudelor sau colaboratorilor, dar politicienii, de la cea mai umilă primărie până la ministere, au continuat să le controleze, mai grijulii în secret cu activitatea firmelor, decât oficial cu demnitatea la înălţimea căreia ar trebui să se plaseze. Spiritele practice ajunse în urma alegerilor să colonizeze instituţiile statului ştiu că în democraţie puterea e trecătoare şi ar fi păgubos să o cedeze fără să fi câştigat ceva în timpul mandatului.

Avem deci oameni de afaceri, mari şi mici, lipiţi, cu complicitatea unor demnitari, de resursele statului, avem politiceni care controlează firme de diferite calibre, să-i mai adăugăm pe funcţionarii corupţi prin intermediul cărora unii patroni reuşesc să câştige, satisfăcuţi că au cui să-i dea o şpagă, fiindcă altfel, în mod legal, nu ar fi avut şansa să obţină nimic.

Nici relaţia multinaţionalelor cu statul român nu cred că este absolut imaculată. Cândva, un mare investitor a reuşit să cumpere un combinat ceauşist, în urma unei discuţii telefonice între doi premieri. Investiţiile străine au însă un caracter sacrosant, reprezintă capitalismul autentic, aduc beneficii sociale şi statul ar face orice să nu le piardă.

În anii crizei, slujbaşul de la mediu în jos e o victimă inocentă, fie că ţine de mediul privat, fie de cel public. La acest nivel, e de neînţeles vehemenţa unora împotriva altora, atât timp cât nimeni nu este de blamat dacă îşi câştigă pâinea într-un mod onest indiferent că-l plăteşte patronul sau statul. Criza desolidarizează, şi e trist că proliferează ranchiuna tocmai între oameni care îndură aceleaşi agresiuni. „Un război al oilor”, ca să-l citez pe un lup feroce crescut de baci pe lângă stână.