„FAZE ŞI EMFAZE”, 107 pag., apărută la editura Tracus Arte, în toamna lui 2011.

O carte despre unicitate şi irepetabil în lumea schimbătoare a străzii. Replici prinse din mers, situaţii care se destramă în mişcarea cotidiană, imagini urbane de negăsit a doua zi.

Reportaje din locuri părăsite de oameni şi de noroc, relatări din spărturile socialului.

O privire în mişcare asupra realului politic, la noi şi peste toată planeta Jaleş.

( Preţ 15 ron plus taxe poştale, pentru Bucureşti comenzile vor fi onorate chiar de mâna autorului într-un loc şi la o oră prestabilite de comun acord. Pentru detalii legate de buna desfăşurare a tranzacţiei, vă invit să comunicăm pe acest blog sau la adresa dumitru.badita@gmail.com. Vă mulţumesc.)

Am auzit pe stradă o femeie spunându-i cu decepţie şi gravitate unui tip, probabil până atunci partenerul ei: “eşti un vierme al societăţii româneşti”.

Recunosc oficial că nu mă uit la taclalele obişnuite de la TV, fiindcă îmi pierd răbdarea.  Cui este interesat şi îi face plăcere, îi urez vizionare plăcută şi promit să nu încerc să descurajez pe nimeni să se mai uite.

Nu am urmărit deci la TV discuţiile despre nefericitul accident produs de realizatorul Şerban Huidu. Am citit în schimb sute de comentarii pe forumurile media. Când am aflat, tot de pe net, de tragedia de pe DN 1, m-am gândit, recunosc, mai mult la Huidu, decât la victime, şi am exclamat: „nefericit om!” amintindu-mi şi de accidentul avut pe pârtia din Alpi. E ceva eronat în genul acesta de reacţie, fiindcă pune în prim plan nenorocirea persoanei de notorietate, în detrimentul victimelor anonime. Ar fi trebuit deci să mă gândesc în primul rând la cei morţi nevinovaţi în accident şi la rudele lor care au primit vestea şocantă a morţii celor dragi. Aşa ar fi fost uman, dar uite că reacţia mea nu a fost chiar umană, din moment ce întâietate a avut celebritatea autorului accidentului, şi nu tragedia care a lovit nişte inocenţi participanţi la trafic. Huidu nu îmi este nici amic, nici coleg, l-am urmărit numai de câteva ori la tv, dar uite totuşi că a fost suficient ca nenorocirea lui să îmi solicite atenţia. „E un destin nefast la băiatul ăsta!” m-am trezit eu opinând, ca şi cum ceilalţi 3 catapultaţi pe lumea cealaltă direct din maşină ar fi avut o soartă fericită.

Dezbaterea foarte aprinsă în media pe seama nefericitului accident este determinată în primul rând de celebritatea lui Huidu. Aproape zilnic, în România, sunt morţi pe şosele, şi cu excepţia unei ştiri difuzate pe fugă, nimic nu mai pomeneşte de suferinţa care a lovit pe şosea. Sunt morţi anonimi, sunt autori anonimi, dar cu nimic mai imprudenţi decât vipurile. Media nu îi bagă în seamă, nu mai dezbate nimeni, nu e interesant! Este desigur vorba despre exploatarea mediatică a unui accident produs de către o vedetă, mai ales că vedeta are şi particularitatea de a fi lucrat în presă şi unde mai pui că făcea o emisiune care muşca din incompetenţa profesională a altor vedete media şi politice, de obieci certate cu limba română. Omul şi-a făcut destui duşmani, mai ales într-o lume formată din indivizi care se cred perfecţi şi iau orice ciupitură drept declaraţie de război. Aşa că, românii au uitat pe moment de ameninţarea unei noi crize economice, de traiul lor plin de griji, şi s-au pus pe dezbătut nenorocirea de pe DN 1, pe seama căreia, aflu tot de pe net, s-au debitat un mormane de prostii pe la talk showuri.

Ce idee domină însă pe forumuri, unde, repet, am citit sute de comentarii. Majoritatea covârşitoare pune în discuţie statutul de vedetă al autorului accidentului şi cere aplicarea legii fără a se ţine cont de acest statut. E formulată foarte clar temerea că autorităţile vor încerca să muşamalizeze cazul, numai fiindcă e vorba nu neapărat de Huidu, ci de o vedetă. Asta trimite la una dintre temele mari ale socialului României postcomuniste: cei mari, cei tari, cei cu bani scapă nepedepsiţi sau cu pedepse mult prea uşoare faţă de gravitatea faptelor lor. E una dintre inconsolările acestui popor greu de consolat. Nu e cred „setea de sânge”, cât „sete de dreptate”. Circulă în popor o vorbă: „Mortul e vinovat!” Asta exprimă cred foarte clar ce atitudine are românul de rând faţă de actul de jutiţie în astfel de speţe.

Uneori şofez şi eu în afara Bucureştiului, ştiu ce înseamnă traficul în România, şi nu m-aş grăbi să îl condamn ca fiind infernal sau mai ştiu eu ce atribut negativ apocaliptic produs de retorica media. Cei mai mulţi şoferi circulă corect, dar sunt evident şi şoferi problemă, care ajung, din păcate, să producă accidente şi să omoare oameni nevinovaţi, dacă nu cumva a conduce un autoturism ca Loganul pe şosele nu a ajuns un fel de vină, iar tamponarea maşinii tale un fel de pedeapsă! Cei care comentează pe forumuri ştiu şi ei probabil destule cazuri de autori de accidente care au scăpat basma curată. Asta creează o atitudine pe care acum nu fac decît să o exprime, fiindcă, din păcate, o vedetă a produs o tragedie rutieră. Dincolo de compasiunea pe care o nenorocire o poate trezi în sufletul fiecăruia, după cât de sensibil şi de uman este, primejdiile din traficul rutier rămân aceleaşi şi din cauză că unii şoferi iraţionali au parte de blândeţea legii, şi nu de asprimea ei. Nu e, din păcate, numai o exagerare, o năzărire populară, că traficul rutier e pentru unii locul unde pot să omoare fără să fie pedepsiţi.

O stranie convingere indusă de ceva timp exaltă cifrele ca superioare cuvintelor în mecanismul public de reflectare şi analizare a realităţii. Cândva semn al distincţiei individului politic, limbajul verbal este acum denunţat ca vorbărie sau mai grav, ca mijloc de mistificare. O glorie dubioasă le e în schimb livrată cifrelor.

„Să vorbim pe cifre”, îi auzi la TV în momentul când pretind că amorsează adevărul. Şi instant scot o jerbă de cifre, de indici, de procente. Cuantificată, realitatea îţi sare în faţă sub dresajul expert al omului cu cifrele pe masă. Cifrele sunt forţa noii retorici.

O zecimală în plus înregistrată în creşterea economică şi gata, capul premierului era gata să cadă: chipurile, că pe trendul deja ascendent e nevoie de un nou purtător de mesaj care să recredibilizeze guvernul. Amărâtul ăla de procent nu ar trebui ca, dimpotrivă, să fie un merit al guvernului şi atunci de unde nevoia de recredibilizare? Dar ce înseamnă mica modificare de procent pentru traiul zilnic al românilor? Absolut nimic! E numai o cifră fără corespondent în viaţa reală. O somitate a BNR a explicat recent diferenţa dintre recesiune şi criză: poate ieşim din recesiune, care e un fenomen macroeconomic, dar în criză încă mai rămânem câţiva ani. Criza e a locurilor de muncă, a salariilor reduse, a lipsei de lichidităţi, etc, resimţite în cotidian pentru o durată mai mare. Ce mai contează că Institutul Naţional de Statistică a comunicat o creştere economică infimă? Procentul e prelucrat retoric şi livrat triumfalist.

E numai un exemplu, unul recent. Cei care consumă media în mod lucid văd zilnic cum se construiesc argumentaţii dubioase cu cifre provenite din surse mai mult sau mai puţin determinate. Operaţiunea nu e diferită de vechile strategii de manipulare cu ajutorul verbului. În sine, cifrele sunt mai neutre decât cuvintele, dar poate cu atât mai mult servesc manipulării, fiindcă au această aură a pretinsului adevăr exact. Minciuna e exprimabilă prin numere la fel de eficient ca prin cuvinte.

Pe nu se ştie public ce filieră ajung de la Sibiu la Paris manuscrise în limba română, note de lectură, ilustrate şi legitimaţii din anii studenţiei, un destul de consistent material arhivistic semnat Emil Cioran. După Gabriel Liiceanu, vinovată de înstrăinarea arhivei ar fi Ica Cioran, fosta soţie a lui Aurel Cioran, deci cumnata filozofului. Foarte probabil, manuscrisele au ajuns la Paris prin intermediul unor samsari de bunuri culturale proveniţi din fosta Securitate. Faptele sunt însă consumate, licitaţia a avut deja loc la Paris, fiindcă manuscrisele puse în circulaţie trebuie să producă bani. Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, probabil a trăit cel mai sinistru moment de când e în funcţie, fiind chiar somat să îşi dea demisia, din cauză că nu a participat la licitaţie, omul invocând un argument foarte potrivit pentru vremuri de criză economică:” nu sunt bani!” Au încercat TVRul şi BCU să cumpere manuscrisele, dar, surpriză, în joc intră u om de afaceri român, avocat de profesie, îmbogăţit miraculos din vânzarea, în Balcani şi în unele foste republici sovietice, de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, un obiect de activitate eteric şi la propriu şi la figurat, dar care altfel produce câştiguri de zeci de milioane de euro.

Care e, pe scurt, povestea acestui gen de comerţ. În 1997, a fost semnat în Japonia, la Kyoto, un Protocol privind reducerea emisiilor de gaze la nivel planetar. Participanţii au stabilit nişte cote de poluare pentru fiecare ţară semnatară. Cotele de poluare au fost exprimate în nişte certificate a căror valoare poate fi speculată la bursă. O ţară care ajunge să polueze mai puţin decât cota stabilită, prin reducerea activităţii industriale sau prin aplicarea de tehnologii evoluate, are dreptul să vândă din certificatele rămase libere. O ţară care dimpotrivă generează mai multă poluare e obligată să cumpere certificate ca să îşi acopere diferenţa dintre cota fixată şi gradul real de poluare. Mai multe certificate, mai multă industrie toxică. Rusia a semnat Protocolul abia în 2005. De atunci s-au aplicat prevederile Protocolului şi comerţul cu certificate s-a pus în mişcare, ca activitate privată monitorizată de stat. Nu ştim dacă realmente va fi mai puţină poluare pe pământ, dar cu siguranţă miliardele de euro îşi vor găsi destinaţiile potrivite. ( http://www.sfin.ro/articol_6247/gazele_de_sera_au_miros_de_bani.html ). George Brăiloiu, românul care a cumpărat, din admiraţie pentru filozof, manuscrisele lui Cioran, a intrat abia în 2010 pe piaţa certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, dar a urcat rapid la o cifră de afaceri de 100 de milioane de euro. (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8486139-vezi-din-castiga-milioane-euro-cine-face-afaceri-george-brailoiu-romanul-care-cumparat-documentele-lui-emil-cioran.htm ) Din aceşti bani, proveniţi din activitate speculativă pe bursă, Brăiloiu l-a cumpărat cu 400 000 de euro pe „Cioranul românesc” cum numeşte Liiceanu lotul de documente licitate.

Ironia nu putea lipsi când e vorba de Cioran: în tinereţe, mai ales în Schimbarea la faţă a României, Cioran a pledat pentru industrializarea masivă a ţării, visa furnale profilate pe azurul patriei, unde „e prea multă natură”, cum denunţa Noica. Interbelicii noştri nu au fost, să recunoaştem , nişte ecologişti fervenţi. Ceauşismul a preluat şi a pus în practică visul cioranian. România s-a industrializat puternic şi aşa a găsit-o Revoluţia din 1989: o ţară plină cu furnale şi combinate din care cele mai multe au intrat în faliment şi au sfârşit dezmembrate de negustorii de fier vechi. Or, Protocolul de la Kyoto a luat în considerare, când a fixat în 1997 cotele de poluare pentru fiecare ţară, tocmai anul 1989 când România era încă sub Ceauşescu şi furnalele întunecau azurul patriei. Cum între timp, în anii 90 şi după aceea, câţiva dintre mamuţii toxici din România au fost lichidaţi, ţara noastră a ajuns să aibă surplus de certificate de emisii de gaze toxice, certificate pe care să le poată vinde unor ţări cu industrie poluatoare încă foarte activă. În acest context, s-a lansat în afaceri cu certificate George Brăiloiu. Ironia e că manuscrisele româneşti ale lui Cioran au fost cumpărate la licitaţie cu bani proveniţi dintr-un comerţ cu certificate de emisii de gaze iniţiat abia după ce o parte din furnalele visate de Cioran în tinereţe şi construite de Ceauşescu au încetat să mai fumege. Lumea fascinantă a postcomunismului!

Revoltele din lumea arabă au fost comparate în februarie cu un tsunami. A folosit clişeul publicaţia spaniolă ABC, „UN TSUNAMI PARA EL MUNDE ARABE”, şi un editorialist din Amman, Osama al Sharif, care cel mai probabil a preluat titlul de la spanioli: „Tsunami in the arab world”, plus alte câteva bloguri. În martie un tsunami ucide în Japonia peste zece mii de oameni, afectează puternic o centrală nucleară care otrăveşte pământul şi oceanul. Dezastrele naturale se produc spontan cu indiferenţă faţă de oameni şi de clişeele lor jurnalistice. O revoluţie politică e efectul unor decizii: e spontaneitate programată.

La numai câteva zeci de metri de camera de gazare, Sofia Osipovna îşi aminteşte de conversaţia cu o prietenă, înainte de război. Sofia îi spusese prietenei sale: „Dacă unui om îi este sortit să fie ucis de un alt om, e interesant de urmărit cum se apropie treptat drumurile lor: la început s-ar putea ca ei să se afle teribil de departe- eu de pildă, culeg trandafiri alpini în Pamir, ţăcănesc din Kontaxul meu, pe când el, adică moartea mea, se află în acest timp la opt mii de verste depărtare de mine, pescuind bibani dintr-un râu după orele de şcoală. Eu mă pregătesc să merg la un concert, iar el în ziua respectivă cumpără la gară un bilet, se duce la soacra lui, dar oricum noi ne vom întâlni şi treaba se va întâmpla”. ( „VIAŢĂ ŞI DESTIN”, Vasili Grossman, Editura Polirom, traducerea Laurenţiu Checicheş)

Acum doi ani, funcţionarul ONU, Filaret Motco, era departe de Mazar- i – Sharif din nordul Afganistanului. Lucra într-un alt birou, din Cecenia sau din Rusia. Era originar dintr-un sat bucovinean, Izvoarele Sucevei. Cu 30 de ani în urmă, probabil mergea la cules de ciuperci sau de afine prin pădurile de molizi. Serile citea cu ambiţia visătoare a acelor copii de la ţară mobilizaţi de elanuri iluministe. La câteva mii de kilometri, într-un sătuc afgan, un alt băiat probabil păştea caprele pe versanţii arizi, îşi trăia adolescenţa dominată deja de figuri războinice şi de preceptele Coranului. Filaret Motco a ajuns la facultate, apoi funcţionar internaţional specializat în managementul conflictelor. A lucrat în Tadjikistan, în Kîrgîstan, de obieci în zone devastate de conflicte militare. Tânărul afgan s-a maturizat, integrat perfect în cutumele tribului său. Cel mult şi-a părăsit sătucul şi s-a aşezat în Mazar i Sharif, poate neavând alt scop decât acela de a supravieţui. În 2009, Filaret Motco soseşte în oraşul din nordul Afganistanului. Îi e cunoscut antiamericanismul virulent al localnicilor, nu se îndoieşte de potenţialul criminal al unei populaţii ostile. În dimineaţa zilei de 1 aprilie 2011, revoltaţi de imaginea Coranului arzând în focul aprins de pastorul iraţional metodist Terry Jones, erijat în judecător buf al islamului, sute de afgani atacă biroul ONU. Filaret Motco e acolo, probabil şi-a băut cafeau, a citit ştirile, când deodată dă buzna peste el moartea sa: un bărbat cu barbă, cu turban pe cap, cu o macetă în mână şi-l decapitează. Cum spune Sofia Osipovna în romanul lui Grossman: „treaba se va întâmpla”, s-a întâmplat.

În trecut, catastrofele naturale, trăite ca mânie a lui Dumnezeu, stimulau pentru un timp regenerarea morală, privită ca singura soluţie a supravieţuitorilor de a recâştiga bunătatea divină. Acum, într-o lume de atei şi pozitivişti, forţele naturii lovesc „fără mesaj”, pură cauzalitate şi mecanică a stihiilor, care victimizează cu aceeaşi nepăsare un şobolan sau o sută de mii de oameni.

Alt popor decât cel japonez nu ar fi construit o civilizaţie în acele insule zbuciumate.

Radioactivitatea parcă ar fi fost descoperită ca un blestem împotriva japonezilor, le-a intrat a doua oară în destin. E o tragică şi stranie corespondenţă între ei şi energia atomo-nucleară: poporul cel mai subtil sub teroarea celei mai subtile energii.

 

Sarkozy, în cele din urmă, a sărit  cocoşeşte la Gaddafi, împreună cu Obama şi cu David Cameron, iar Berlusconi nu s-a opus, deşi, potrivit procurorilor, a fost mai interesat de fiicele, decât de tiraniile Maghrebului. Singură Angela Merkel face figură de lider lucid şi cumpătat, pe un continent orgolios şi vulnerabil.

Sarkozy aspiră să intre în istorie, aspirându-l pe Gaddafi din istorie.

Pastorul Terry Jones a distrus până la urmă, în public, un exemplar din Coran, carte pe care în urma unui „proces” a găsit-o „vinovată”. Nebunii cară şi ei cu braţele vreascuri pentru incendiul universal.

Continente incontinente.

Din depărtare păreau nişte bunici la plimbare cu nepoţica lor pe aleea din pădurea Băneasa, dar când s-au apropiat am observat că fata era chinezoaică, iar bătrânii aveau fizionomia unor foşti muncitori pe o platformă industrială şi mi-am amintit de Julieta, o bonă din Pantelimon specializată în creşterea micuţilor chinezi: i-au adus unul de numai câteva săptămâni şi l-au vizitat după 3 ani.

CG Jung: „Omul normal e o ficţiune.” În Piaţa Delfinului, un precupeţ plictisit lovea cu un băţ în prelata cortului imens sub care sunt rânduite tarabele şi loviturile produceau nişte pocnituri enervante. I-au spus că e aiurea ce face. Replică: „E vreunul normal?”

Femeia şi-a aprins ţigara la intrarea în spital, lângă un coş de plastic, dar gardianul tot nu a fost mulţumit şi a somat-o să fumeze mai departe de uşă, lângă poartă sau chiar afară în stradă, invocând o nedefinită autoritate mustrătoare: „duceţi-vă mai încolo, că face gălăgie cu ţigările.”

La întâlnirile reale simt că ratez comunicarea: spun banalităţi, sunt evaziv sau tac şi mă retrag cu frustrarea că fondul adevărat destinat persoanei din faţa mea a rămas neexprimat, dar dacă mă apuc să scriu, ca măcar aşa să dreg lucrurile, sar în partea cealaltă: tind să spun totul tuturor, adică tot o formă de incomunicare.

Mai uşor ajungi pe un vârf în Himalaya, decât înapoi în inima care te-a exclus.

Ce să fac cu drogurile? Întâlnesc doi ochi şi tot la dezintoxicare ajung.

Seara târziu într-un fast food din Gara de Nord: scaune verzi, pe pereţi poze vechi cu prima locomotivă diesel şi cu prima cursă transcontinentală şi la cea mai îndepărtată masă gura unei fete mânca repezită gura unui băiat.

…sau cum ar spune un anonim medieval: „afectele şi fanstamele sunt duşmanii serenităţii, iar eu trădătorul ei.”