Un şantier numit România

Cel mai convingător mesaj postceauşist este acela al reconstrucţiei. Aici e unanimitatea unui popor altfel dezbinat. Cine ar pleda pentru perpetuarea unor şandramale industriale, pentru conservarea gropilor în asfalt, pentru drumuri prăfoase sau pentru ambuteiaje? Vrem cu toţii autostrăzi, şosele, cartiere noi, străzi netede ca o oglindă, poduri, centuri care să ocolească marile oraşe, diguri, baraje, parcuri, ziduri termoizolate şi zugrăvite, renovări, consolidări, vrem un ambient proaspăt, o lume nou nouţă peste habitatul decrepit.

Avem o ţară  plină cu minunăţii ale naturii. Ne lădăm mai degrabă cu natura, decât cu operele noastre. O natură mirifică, se spune, suferă la noi de o promovare insuficientă. Aici şi-a făcut loc încă o cauză generoasă. E un act patriotic să promovezi România, deşi metodele nu e sigur dacă ţin chiar de promovare sau de propagandă. Diferenţa? Promovarea e expresia realităţii, cu bune şi cu rele, e un mesaj onest despre realitate. Propaganda minte, gonflează câteva virtuţi şi camuflează mizeriile realităţii.

 Defazajul de civilizaţie faţă de Occident e sursă de frustrare colectivă. Micşorarea decalajului, concretizată în final în beneficii ale vieţii cotidiene, este obţinută prin implementări. Fără implementări, instituţiile ajung să nu mai funcţioneze. Implementarea e vitală pentru bunul mers al societăţii, e singura şansă de a ne apropia de ţările superdezvoltate.

 Toate aceste cauze naţionale ar rămâne desigur visuri irealizabile fără bani. Invocarea banilor pare că vulgarizează cumva idealul de civilizaţie. Ce mai contează numărul banilor, dacă, în final, vom avea acolo un pod, dincolo un spot publicitar în urma căruia turiştii vor invada România, iar în primărie un softt deştept? Constructorii, promotorii şi implementatorii transformă visele în realitate şi realitatea în vis. România e o ţară inventată anume pentru ei. Au de lucru.

 Banii? Niciodată nu sunt prea mulţi pentru operele publice. Nu utilitatea unei opere publice este de cele mai multe ori contestată, ci preţul lucrărilor. Sunt oameni care fac diferenţa între 1.000.0000 de euro şi 1.000.003  euro. Când e vorba de investiţii publice diferenţa între 1.000.000 de euro şi 1.500.000 de euro nu pare observabilă. Vor găsi desigur un răspuns, o explicaţie. Politica înseamnă la rigoare transformarea banilor publici în bani privaţi. Investiţii vs consum? Termenii nu sunt opozabili, fireşte. Sunt complementari, dar într-o ţară normală. Şi haideţi să facem elogiul investiţiilor, numai după ce sunt respectate în practică, nu în discurs, câteva exigenţe:1. demonstarea utilităţii publice a lucrărilor 2. evaluarea financiară corectă a lucrărilor, fără sume umflate; 3. avansarea unui termen de garanţie , cu posibilitatea de sancţionare în caz de deteriorare a operei finite înaintea acestui termen. Consumul? Nu ar trebui inhibat total, fiindcă altfel, Doamne fereşte, de operele publice vor ajunge să se mai bucure numai cei care şi-au încasat banii din realizarea lor!

 

Vecinul de la 29

Mi-a zgâriat cândva maşina. O aveam parcată cu botul spre zidul blocului. Tipul a ieşit într-o dimineaţă cu soţia care împingea căruciorul cu bebeluş. Au trecut sau nu au reuşit să treacă, nu mai ştiu, oricum vecinul a scos o cheie şi a tras un şanţ subţire, dar vizibil, în tabla capotei. Am aflat câteva zile mai târziu de la şoferul unei firme care văzuse prin parbrizul fumuriu.

Ieşisem şi eu de sute de ori cu căruciorul pe stradă şi mă enervasem din cauza maşinilor parcate cu botul lipit de zid. A mea nu era chiar lipită, dar potrivit Codului Rutier ar fi trebuit să las un metru şi de asta sunt sigur, că nu lăsasem un metru. Spun, mă enervasem,  m-am şi imaginat zgîriind maşini, dar nu am zgîriat niciuna. Or, tipul trecuse la fapte. În dimineaţa aceea se răzbunase fizic, nu numai mental. Călcase peste  frontiera dintre reverie şi acţiune. O frontieră esenţială în viaţa lumii. Dincolo de ea poate începe haosul, când suntem convinşi că noi tocmai am săvârşit un act de dreptate. Lumea se urâţeşte din cauza unor nebuni care nu pot să se cenzureze.  Mă tot întrebam cum a reuşit un bărbat de 40 de ani, proaspăt tătic şi purtător de mapă sub braţ, să zgârie maşini. Trebuie să aibă cineva creierul brăzdat cu un cui ca să facă un gest aşa de primitiv.

I-am căutat omului circumstanţe atenuante: o fi slăbit psihic din cauza oboselii, o fi frustrat că în jurul lui apar maşini noi, pe când el încă mai trage de o Dacie veche, o fi vrut să-i arate nevestei ce dezinvolt pedepseşte el în mediul social, naiba ştie…Nici cu mine lucrurile nu erau, recunosc, prea clare. Ba dădeam să îl iert, ba îmi venea să sar pe stradă la bătaie, ba să-i bat obrazul că mă pune la cheltuieli. La o adică, am luat în calcul şi varianta unei răzbunări de tip talionic şi să-i haşurez rabla într-o noapte. Alţii în locul meu ar fi reacţionat, eu nu am întreprins nimic, dar nici nu reuşeam să îl iert.

 La sfârşitul unei liturghii duminicale, în Mânăstirea Polovragi, un călugăr venit din Bucureşti predica despre iertare. Nu îmi  amintesc  nimic altceva din predica aceea, numai atât: enumerând prejudiciile pe care semenii în răutatea lor le pot săvârşi, preotul a cerut literalmente „să-l iertăm şi pe cel care ne zgârie maşina!” Presupun că mulţi creştini sub patrafir la spovedanie îi vor fi descris situaţii ca a mea. Sau poate chiar monahul a păţit-o.  

Asta a fost prin toamnă. A venit o iarnă cu zăpadă multă şi cu îngheţ. Lăsasem maşina să zacă lângă bloc, parcată paralel cu bordura trotuarului. Un strat de zăpadă o acoperise cu zgârietură cu tot.  Nişte curenţi de aer cald, într-o seară, au provocat deplasarea de pe copertina de la etajul şase a unui morman de gheaţă care finalmente s-a desprins şi a căzut în gol. Mi-ar fi plăcut să plutească peste oraş, ca în vise, ca în videoclipuri. Atracţia gravitaţională l-a depus fix pe maşina mea: capota boţită ca o bucată de hârtie, parbrizul mărunţit în mii de bucăţele gata să se pulverizeze, iar plafonul turtit, parcă îl traversase un elefant. Gestul vecinului de la 29 a rămas undeva în preistorie.

 

Faze şi emfaze

 

Am fost unul dintre zecile de mii de cioranoizi români ai anilor ’90. Recent am văzut la tv un promo la filmul lui Liiceanu “Exerciţiu de admiraţie” şi nu am resimţit nicio tresărire. Vârsta, timpul, alte lecturi şi poate un dram de voinţă m-au decioranizat. Recunosc, nu complet, fiindcă spre deosebire de substanţe, cuvintele produc efecte care nu pot fi anulate de nicio abjurare.

 

E reactivat în România “mitul salvării”: Antonescu şi Voiculescu vor să ne scape de Băsescu, iar Isărescu, au apărut despre asta nişte presupuneri în media, ar urma să ne scape de cei care vor să ne salveze de Băsescu. Vom asista la intense campanii de demonizare, dar şi de purificare în teatrul politic şi mediatic. Acolo, la vârf, toţi se cred salvatori, în timp ce jos, scapă cine poate.

 

Te fac din vorbe, încât ajungi să crezi că adversarii lor nu mai sunt oameni, ci nişte monştri care te vor înghiţi în curând, iar dacă îi asculţi până la capăt afli că tot binele tău e în mâinile lor. Retorica transformă politica într-un basm povestit la timpul prezent sau la viitor de însuşi Făt Frumos sau de Albă ca Zăpada.

 

Suntem, ca ţară, eternul Gigel dintr-a 5 a obligat să se alieze cu băieţi mai mari ca să-l protejeze de ostilităţile altor băieţi mai mari, temându-se cel mai mult de înţelegerile lor secrete.

 

Mi-a repugnat să o văd cândva într-un club cum îşi macera în vodcă feminitatea, dar i-am ascultat în ajunul Crăciunului înregistrarea unei colinde şi vocea ei frumoasă cu adevărat a dezmorţit în mine duhul Sărbătorii.

 

Traversez zilnic Piaţa Romană şi nu mi s-a întâmplat să revăd măcar o dată aceeaşi figură. De fiecare dată alte feţe sau poate nu sunt îndeajuns de atent ca să remarc repetiţia. Pe ea, pe femeia din cărucior o regăsesc acolo de peste 10 ani. I-am lăsat cândva nişte mărunţiş, mi-a dat o carte de Heidegger şi eu am plusat cu un buchet de ghiocei. E singura, e vechea mea cunoştinţă din lumea străzii.

 

- captiv într-un bordel cosmopolit sau într-o cramă cu vinuri rare?

- mulţumesc, prefer libertatea.

 

Google Earth

Ţin Pământul în vârful cursorului, îl mişc, îl învârtesc, îi inveresez polii, apoi  îi reabilitez poziţia. Agăţ ecuatorul şi rotesc, survolez paralelele până în estul Europei. Mă fixez deasupra României şi cu un zoom lent cobor spre teritoriul ei. Disting Meridionalii, Masivul Parâng. Sunt o pasăre, un aparat de zbor sau un şaman. Iluzia zborului e aproape totală.  Acest vast construct imagistic îmi realizează reveria plutirii prin văzduh, intensă în anii pubertăţii.

 Până pe la 14 ani, tot meşteream aeroplane, din scânduri, din şindrile şi cartoane. Săream din vârful unei clăi sau, în momente de curaj, de pe buza unei râpi. Am scăpat fără fracturi. Cam o dată sau de două ori pe an visam că zbor. Relieful era acelaşi ca în realitate, nimic fantastic în geografia locului. Toate erau la locul lor, iar eu, experimentând oniric beatitudinea, pluteam peste grădini şi versanţi.

 Acum, manipulând un mouse, survolez exact acel peisaj. Vin în picaj, cercetez detaliile, mă rotesc ca unul dintre corbii care îşi făcuseră cuib în crângul din râpă. Imaginile sunt captate într-o zi de vară, în iunie 2009, precizează Google Earth. E una din zilele acelea cu lumină clară care iradiază în nesfârşite nuanţe de verde ale pădurii şi fâneţelor. O zi care stimulează o percepţie arhaică a pământului, parcă de la orginea lui şi până în prezent nu s-ar fi întâmplat nimic, iar oamenii nu ar avea altceva important de făcut decât să-l contemple.

 Acolo contemplam natura, aici numai imaginea ei pixelizată. Acolo corpul meu era muiat în energetismul locului, aici stă cocoşat deasupra tastaurii. Pe de altă parte, acolo nu reuşeam nicicum să mă ridic decât în vis, aici, deşi înţepenit pe scaun, îmi dau oricând vreau ocazia să zbor cu privirea, să explorez geografia printr-un zbor simulat. Planeta e la dispoziţia curiozităţii mele. Regiuni de care nu aveam habar îşi exibă priveliştile sub ochii mei. E geografie virtuală pură. Privelişte şi atât. O perspectivă total neproblematizată. Acolo „jos” sunt războaie, crime, văi ale plângerii. Pe Google Earth nu le cunoşti. E numai relief mineral şi urbanistică. E cea mai safe formă de turism. Şi cea mai rapidă. Într-o oră te vânturi pe unde vrei. Terra e obiectul libertăţii tale vizuale.

 Eşti pus desigur şi într-o postură de explorator caricatural. Pluteşti peste lande, dar nu le atingi. Eşti exclusiv o zburătoare fără corp care descinde dintr-un punct Aleph mincinos fără să aibă cu adevărat o ţintă. Oricum, pe Google Earth nu atingi niciodată pământul. Eşti mereu „deasupra”, ca un duh rătăcitor.  Ca tine, încă vreo câteva zeci de milioane sau câţi or fi realmente utilizatorii Google Earth. Cunoaştere masificată, nu experienţă unică aşa cum au avut-o marii exploratori.

 E şi o sursă de îngrijorare toată această belfereală a turistului aerian virtual. Planeta e fotografiată integral şi în detaliu. Mai nimic nu scapă scanării. Cred că nu mai există locuri obscure. Pământul e jupuit de propriile-i tenebre. Google Earth e parte a acestei opere de jupuire. Noi suntem beneficiarii ei inofensivi. Ne astâmpărăm astfel vechi curiozităţi.

 Iau altitudine, relieful îşi pierde formele, se transformă într-un desen pestriţ, ca până la urmă Pământul să revină la dimensiunile iniţiale, mărgeaua romanticilor proiectată în spaţiul sideral. Tehnica şi cibernetica au parcă şi acest rol de a împlini reveriile: tot ce-i inventat a fost mai întâi visat, inclusiv ca vis de putere.

 

Locul de parcare

Peturi umplute cu apă, cutii de carton, capre de lemn şi de fier, scaune, bolovani, lăzi de bere…în curând poate electrocasnice dezafectate, poate tunuri cu laser. Cobor din maşină şi mă uit cu atenţie şi cu teamă în jur să decopăr la vreo fereastră sau după un colţ de casă o gură de pistol sau o praştie întinsă. Răgete am auzit, ceară topită pe plafon am văzut, capotă zgâriată am avut. De cele mai multe ori nici nu apuci să parchezi: vine omul de pază al firmei şi te cari.

Te învârţi în jurul casei poate şi o jumătate de oră. Casa e aici, aproape, cu cei dragi şi cu bunătăţile ei. „Ajung, ajung acum”, dar tu nu ajungi încă, mai faci vreo câteva ocoluri, poate se evaporă vreunul şi scurtezi drumul spre sticla cu vin. Te-ai dus la ADP, dar nu mai au locuri. Le-au luat cele câteva firme, o clinică privată, o companie autonomă. De-a lungul străzii sunt parcările Primăriei, cele administrate cândva de o firmă cu relaţii la vârf. Mai erau câteva zeci de metri pe o străduţă, au plantat nişte vecini un indicator, ai aflat că e ilegal, dar cutează să îşi laşi maşina acolo peste noapte!

Locul de parcare este de unul dintre absoluturile oraşului. Mai important decât locul de naştere. Mai ales pentru parveniţii care vor să îşi ascundă sau să îşi uite originile. Mai important decât locul de muncă. Schimbi serviciul sau poate îl pierzi sau îl abandonezi, dar locul de parcare trebuie să rămână, fix şi inalienabil. Mai important decât locul de veci. Ai murit, să-şi bată cei vii capul cu astrucarea ta. Locul de parcare e urgenţa şi împlinirea unei vieţi urbane.

Locul de parcare e un spaţiu de putere. Acolo pe câţiva metri pătraţi de bitum individul sau firma îşi etalează forţa. Parchează fără rezerve, fără teamă, acolo unde i-a venit să oprească. Dă-te la o parte, că animalul evoluat apasă acceleraţia şi te face afiş pe zidul blocului! Fă-te mic, dispari, urcă-te în arbori, dar nu sta mult, că vine o drujbă să facă un loc de parcare.

Vrei să ştii în ce oraş locuieşti? Locul de parcare e cel mai vizibil simptom.

 

Faze şi emfaze

Avem în România nu numai conflictul strict politic Putere/Opoziţie, ci mai mult: două mari dispozitive colective de interpretare a realităţii, două mari blocuri producătoare de opinie, antinomice şi aproape ireconciliabile. Vezi cazul Sobaru: pentru unii un nebun sinucigaş, pentru alţii un erou al civismului ultragiat.

 

Nu au fost nici comunişti adevăraţi, nu sunt nici democraţi convinşi, ba ar fi gata să mimeze orice ideologie, să se adapteze din mers oricărui sistem, să ia orice formă şi orice culoare, să împrumute orice nume, numai puterea să o păstreze, influenţa şi libertatea de a învârti afaceri, controlul asupra unei părţi de lume, de realitate. Specia versatilă domină spaţiul nostru public, e mediul ei cel mai favorabil.

 

Dacă nu ar  ţinti să ajungă foarte sus, chiar şefi de stat, unii oameni s-ar scuti de atâtea injurii şi poate s-ar bucura şi de şansa de a le fi remarcate mai degrabă calităţile decât defectele.

 

Când îi aud pe politicieni invocând principii ( de obicei, “un set de principii” ), mă gândesc imediat şi aproape exclusiv la “principiul acţiunii şi reacţiunii” şi la “principiul vaselor comunicante”.

 

Criza economică va fi cel mai întrebuinţat agent electoral. Unii vor încerca să convingă, poate mai mult decât sunt ei convinşi, că de nu vor fi reuşit să o extermine măcar au îmblânzit-o, iar ceilalţi, acum în opoziţie, vor acuza că, dimpotrivă, criza e mai fioroasă ca oricând sau, mai grav, tocmai Boc şi ai lui i-au stimulat cu bună ştiinţă agresivitatea.

 

Occidentul se află încă într-un raport de aculturare cu restul lumii. E încă generatorul prim de valori. Diferenţele între aculturaţi sunt însă abisale. E diferenţa dintre un copil japonez care cântă Mozart la pian şi un luptător islamist antioccidental care, incapabil să inventeze ceva nou, foloseşte tot invenţiile şi inovaţiile Occidentului.

 

Hipercivilizaţia produce barbari sceleraţi. Nu mari organizaţii care să activeze clandestin, fiindcă e destulă libertate ideologică şi oricum fundamentele sistemului nu îşi doreşte nimeni din interior să le clatine: e doar cea mai bună lume cu putinţă. Acţionează în schimb psihopaţii, individual şi sângeros, motivaţi de te miri ce: un amănunt juridic, un discurs politic…nişte barbari detailişti.

 

Faze şi emfaze

Crin Antonescu, într-un discurs electoral din 2009: “Un tânăr vrea cinste, corectitudine … și vede clar că rețeta reușitei în România oficială de azi e minciuna, şmecheria și trădarea.” Corect, numai că reţeta funcţionează de 20 de ani, iar Dan Voiculescu, noul partener politic al lui Antonescu, dacă va fi avut uneori ceva ghinion în politică, s-a bucurat în schimb de alte mari reuşite.

În 2014, Băsescu nu mai candidează, Geoană şi-a compromis şansele, iar altă figură politică nu a apărut pe scenă. Ca fost ocupant al locului 3 ( 20% ) la alegerile din 2009, Crin Antonescu are dreptul să spere că, data viitoare, o ploaie de voturi îl va înflori ca preşedinte. Deocamdată se răsfaţă în serele mediatice ale noului său grădinar.

Aseară la stiri, Vadim Tudor, turbat şi jignitor, flancat de Codrin Ştefănescu (în dreapta) şi de Marius Marinescu (în stânga), se opuneau evacuării din sediul PRM. În urmă cu doi ani, erau încă în PC, Codrin şi Marius ieşiseră în stradă să denunţe închipuitul efect apocaliptic al LHC din Elveţia. Atunci se luptau cu fizicenii, acum cu executorii judecătoreşti.

E adevărat că ministrul maghiar de interne nu a declarat că la Bruxelles s-a decis amânarea aderării la Schengen a RO şi BG, aşa cum a transmis DPA, dar ministrul are totuşi nişte formulări aluzive: “Daca unanimitatea nu poate fi atinsă, în mod natural, aderarea celor două state nu se va produce”, pe care agenţia nu a ezitat să le adapteze poziţiei exprimate deja de Germania prin ministrul de externe.

L-am văzut pe un tip, până în 30 şi cu rucsac portocaliu, citind înghesuit în metrou “Parfumuri şi culori” de Corneliu Vadim Tudor. Îşi ridica ochii de pe carte şi se uita visător în gol, apoi îşi relua lectura, ca după un minut să recidiveze cu privirea aceea proiectată undeva departe…

S-au privit şi s-au plăcut. Femeia a întins mâna şi a mângâiat. I-a vorbit afectuos, vocea ei gata să topească gheaţa de pe trotuar. Încurajat de răsfăţ, maidanezul a sărit cu labele pe bluza albă. “Nu fi porc!” Femeia s-a răsucit pe tocuri şi s-a îndepărtat enervată spre Bulevardul Magheru.

Dermatologul mi-a studiat cu fascinaţie aluniţa de pe obrazul drept, m-a acuzat că o traumatizez în timpul bărbieritului şi în cele din urmă a reuşit să mă înfricoşeze, încât i-aş fi lăsat-o bucuros în cabinet, să o păstreze şi să o îngrijească el până la adânci bătrâneţi.

 

Faze şi emfaze

“Viaţa unui om singur” a lui Adrian Marino nu e atât o anamneză, cât o reverie. Rezultatul e o imagine de sine construită după exigenţele maximei autovalorizări. Îmi aminteşte de inscripţiile funerare ale aristocraţilor egipteni: “Am fost bun!” Marino şi-a realizat imagoul personal, e portretul său întors spre faţa veşniciei

Mai ales că autobiografia urma să-i fie publicată postum, Marino putea risca o mărturisire absolut sinceră, chiar autodenunţul, privind relaţiile sale cu securitatea. Nu a făcut-o, fiindcă intenţia lui nu a fost pur memorialistică, ci o investiţie fantasmatică la capătul căreia să rezulte autoportretul aproape impecabil. A preferat aluzia şi vagul, acolo unde putea încerca mai multă precizie.

Vlad Filat e noul premier al Basarabiei. Îi citesc numele de familie mai mult ca participiu.

Oricărui autor de literatură SF îi ofer gratuit următorul subiect: o organizaţie ocultă mondială reuşeşte cu ajutorul unor forţe militare şi mediatice să simuleze absolut credibil invadarea Terrei de către extratereştri. Omenirea va trăi câteva sute de ani în această farsă. O singură pretenţie aş avea: ca în roman să apară şi Cristian Tudor Popescu spunând că îi aştepta din copilărie.

Caut o tânără pictoriţă să îmi evoce în racursi atacul nocturn al pisicilor din Vatra Luminoasă asupra curcanului primit de la ţară decapitat, jumulit şi eviscerat, apoi suspendat într-o plasă de nylon în balconul mansardei în care am locuit singur în iarna ’97 – ’98.

Amabilităţi între casieriţa unui magazin şi un client, probabil străin:
ea: thank you.
el: merci.
ea: la revedere.

Dacă un istoric sau un filolog ar vrea să studieze formulele de adresare ale supuşilor către împăraţi, îi semnalez formula folosită de ţăranii din Gura Râului, jud. Sibiu, într-o scrisoare trimisă împăratului habsburg, Francisc I:” Oh, preaînălţate împărate şi prealuminate şi al nostru DULCE TAICĂ”.

Dumitru Bădiţa

 

Faze şi emfaze

La Varşovia, guvernează nişte liberali prietenoşi cu Moscova. La Kiev, puterea portocalie s-a rostogolit, noul preşedinte, Ianukovici, domneşte cu faţa la Răsărit. În Basarabia, comuniştii au câştigat alegerile. Franţa respinge intrarea României în spaţiul Schengen şi construieşte nave militare pentru Rusia. Vladimir Putin are motive să fie mulţumit şi să le pretindă ruşilor mai mult patriotism.

Viktor Orban, revenit la putere, pare să fie cel mai plin de personalitate premier al unei ţări din UE. În vară, a dat cu tifla FMI- ului, iar recent a impus o controversată lege a presei, din cauza căreia un ministru socialist din Luxemburg l-a comparat cu Lukaşenko. Orban ar putea şti şi cine va fi viitorul lider al UDMR.

O autostradă ar putea înconjura cândva Marea Neagră. Deocamdată, proiectul e în faza de ratificare de către statele participante. Cine ştie când se vor apuca de lucru şi mai ales când vor turna ultimul metru cub de asfalt. Opera va fi realmente magnifică şi probabil avantajoasă pentru o zonă încă obscură: turism, comerţ…Dar să nu ignorăm nici eventualitatea ca Marea Neagră să ajungă un lac interlop.

O societate în care oamenii să înceteze să se dispreţuiască mi se pare absolut irealizabilă.

Baltasar Gracian în Oracolul: “Cine e înţelept nu arată nimănui calităţile sale. Ascunzându-le, el lasă pe alţii să le descopere.” Pe cât de adevărat, pe atât de impracticabil, mai ales într-o cultură care te obligă să te lauzi singur, continuu. Nici măcar defectele nu mai aştepţi să ţi le afle ceilalţi.

Am auzit pe stradă o femeie spunându-i cu decepţie şi gravitate unui tip, probabil până atunci partenerul ei: “eşti un vierme al societăţii româneşti”.

Psihanaliştii au fost învinşi de nutriţionişti şi de instructorii de fitness. Sunt femei mai înfricoşate de inelele de grăsime de pe burtă decât de coşmarurile care le bântuie somnul.

Dumitru Bădiţa

 

faze şi emfaze

Nomazii şi corupţia din România? Datoriile neplătite de statul român firmelor franceze şi germane? Lobby ineficient la Bruxelles? Toate la un loc ne vor ţine poate pentru multă vreme la poarta Schengen. Frustrarea e un stimul util ca să reuşim să facem diferenţa semantică şi politică între aderarea la UE şi integrarea în UE.

‎Cine s-ar bucura dacă nu vom pupa Schengen? Adversarii lui Băsescu, fiindcă l-ar acuza că e principalul vinovat. Euroscepticii, fiindcă ar avea argumente că Franţa şi Germania îşi camuflează interesele economice după principii şi false exigenţe. Şi, de ce nu, şi procurorii anticorupţie ar avea motiv să jubileze, fiindcă misiunea lor istorică şi-ar păstra termenul de valabilitate.

“De Crăciun ar trebui sa fim buni şi iertători, dar pe tine si cei ca tine sper să vă tragă un Ţepeş modern în ţeapă.” E din subsolul unui articol postat pe un site de ştiri. Şi când te gândeşti că userul în timp ce loveşte tastatura arată poate a om normal, civilizat, unul dintre sutele de milioane de cetăţeni paşnici ai celei mai minunate lumi cu putinţă.

Mama lor le-a cerut să-i cânte o colindă doctoriţei stomatolog. Gemenii s-au lansat: “O tannenbaum, O tannenbaum!” Au atacat şi strofa a doua, mult mai încrezători, dar mama lor i-a oprit brusc: “Gata!” Băieţii, rotofei şi tunşi periuţă, s-au uitat spre femei cu privirea aceea derutată proprie copiilor când sunt supuşi cenzurii arbitrare a adulţilor.

Mă voi respecta mai mult dacă voi reuşi să evit de Sărbători traficul rutier şi hypermarketurile, aceste două ospicii încă neoficializate.

M-am uitat din pat prin geam la doi porumbei care se leagănau pe un lujer al castanului porcesc şi erau atât de apropiaţi încât am crezut că se pupau în felul lor, dar am observat în cele din urmă că amândoi ciuguleau din acelasi mugur.

Recunosc: am abuzat de chatul Facebook şi cred că am ajuns extrem de agasant, mai ales pentru anumite prietene…Am decis ca de azi înainte să nu mai utilizez chatul Facebook. Am şanse să îmi respect decizia? M-am lăsat de fumat de 6 ani şi am suficiente resurse ca să îmi terorizez viciile.

Dumitru Bădiţa