Originea penală a unui triumf în Consiliul Suprem al Magistraturii

Într-o ţară moralmente însănătoşită, judecătoarea Florica Bejinaru nu ar fi trebuit să facă parte din Consiliul Suprem al Magistraturii, forul responsabil de etica profesională a judecătorilor şi procurorilor. Doamna Bejinaru a încălcat legea în chiar momentul când şi-a depus candidatura pentru a fi aleasă în CSM. Potrivit cv ului său, judecătoarea este membru CSM din ianuarie 2005. Cu un an înainte, apăruse legea nr. 317 privind CSM. În Secţiunea a II a, numită „Alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii”, în art. 7, alineatul c, candidaţilor li se cere să dea „o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea.” Doamna Bejinaru a dat cu siguranţă o astfel de declaraţie, fiindcă în lipsa documentului dosarul ar fi fost incomplet şi prin urmare candidatura ilegală. La un an după alegerea sa ca membru în CSM, judecătoarea Bejinaru a fost deconspirată de către CNSAS, prin Decizia nr. 166 din 18 mai 2006, ca fostă colaboratoare a Securităţii, în perioada mai 1987–mai 1988, sub numele de cod “Alexandra Ştefănescu”. În vârstă de 25 de ani pe atunci, ea îşi turna colegii de la o fabrică de confecţii din Drobeta Turnu Severin, unde lucra ca jurist. Potrivit unor articole apărute în Cotidianul, tânăra juristă a primit bani pentru turnătoriile sale. Judecătoarea Bejinaru a contestat decizia CNSAS, deşi la vremea aceea ar fi recunoascut colaborarea sa cu Securitatea. Contestaţia i-a fost, surprinzător, aprobată: acelaşi CNSAS i-a restabilit inocenţa, două luni mai târziu, prin Decizia nr. 255 din 6 iulie 2006. Dacă CNSAS i-ar fi respins contestaţia, ar fi fost grav pentru judecătoare: s-ar fi dovedit că a minţit când a declarat pe propria răspundere că nu a colaborat cu Securitatea şi prin urmare ar fi intrat sub incidenţa legii penale. Ministerul Justiţiei, condus la vremea aceea de Monica Macovei, a contestat la Curtea de Apel Bucuresti decizia CNSAS, dar după câţiva ani, în iunie 2009, procesul, ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a încheiat în favoarea judecătoarei.

Cu sentinţa în mână, doamna Bejinaru închide imediat gura celor care o acuză de vechile turnătorii: „ICCJ a dat o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Am să pun punct acestei probleme“. A uitat că ea însăşi a recunoscut cândva colaborarea, după cum susţine într-o declaraţie şi Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR). Ca să evite legea penală, judecătoarea a trebuit să îşi albească trecutul compromiţător. A reuşit cu ajutorul unor membri ai CNSAS şi apoi pe căile sinuoase ale Justiţiei, la care au recurs şi alţii din viaţa publică şi politică deconspiraţi ca foşti turnători. Judecătoarea Bejinaru a evitat să fie demisă din CSM şi să fie acuzată de tăinuirea colaborării cu Securitatea. Uluitor însă, nu s-a mulţumit că şi-a scăpat pielea, ci, în pofida faptului că e un magistrat hulit, doamna Bejinaru a supralicitat şi a candidat la funcţia de preşedinte CSM, pe care, după un vot contestat, a şi câştigat-o. Asta nu mai ţine de o strategie personală de supravieţuire! Cu sentinţa ICCJ, judecătoarea îşi asigurase, legal, dacă nu şi moral, confortul în relaţia cu toţi cei care îi aminteau de relaţiile sale cu serviciile secrete dinainte de 1989. De ce totuşi judecătoarea şi-a provocat destinul şi a candidat pentru funcţia de preşedinte, pe care a şi obţinut-o ajutată se pare într-un mod dubios? Bani? Potrivit declaraţiei de avere pe 2008, a câştigat ca membru CSM aproape 40.000 ron, o treime din cât a câştigat ca judecător la Mehedinţi. Ca preşedinte CSM, retribuţia nu îi va creşte substanţial. În orice caz, nu atât cât să merite oprobiul stârnit de alegerea sa. Ambiţie? Poate, dar aici ar trebui să ştie că meritele personale nu o ajută: victoria ei e de fapt victoria celor care au susţinut-o cu obstinaţie, repetând votul de câteva ori până au reuşit să o pună în funcţie, chiar dacă scandalul era previzibil.

Ce altă opţiune ar fi avut CSMul pentru a-şi alege preşedintele? Au fost trei candidaţi: Ana Lăbuş, Florica Bejinaru şi Liviu Dăscălescu, printre puţinii care mai aveau dreptul să candideze, după ce restul membrilor au fost deja preşedinţi, un an, aşa cum prevede legea, fără să mai aibă dreptul să mai candideze până când expiră mandatul actualului CSM, adică în 2011. După trei tururi de votare au rămas Florica Bejinaru şi Liviu Dăscălescu, pentru ca în final să câştige judecătoarea de la Mehedinţi, adică varianta cea mai scandaloasă. Problema este că nici ceilalţi candidaţi nu ar fi fost variante impecabile. Ana Lăbuş, coordonatorul programelor finantate de Banca Mondiala (BM) pentru proiectele Ministerul Justitiei si Consiliului Superior al Magistraturii, a dat cu flit Băncii Mondiale acuzând-o că si-a depăsit atributiile atunci cand a criticat stadiul reformei justitiei. Oricum, Ana Lăbuş ar fi fost o soluţie mult mai onorabilă. Liviu Dăscălescu, în schimb, a făcut scăpat un procuror de la Argeş acuzat de luare de mită. Chiar dacă nu a colaborat cu Securitatea, nu e mai puţin grav pentru un membru CSM să contribuie la salvarea unui procuror certat cu legea. E interesant de ce nu a candidat un alt membru: Angela Harastasanu, care în 2008 era favorită pentru conducerea CSM, dar nu a fost agreată însă de gruparea reprezentată de fostul presedinte al CSM, Dan Lupaşcu, pe motiv că este o apropiată a fostului ministru Monica Macovei.

Faptul deja s-a produs: Consiliul Suprem al Magistraturii e condus de un judecător, care, în ciuda verdictului Justiţiei, are lipită pe frunte eticheta de colaborator al fostei Securităţi. Asociaţii ale magistraţilor şi câteva ONG uri au ameninţat că vor ataca în Justiţie alegerea doamnei Bejinariu. Alt proces, altă distracţie. Mona Muscă, din cauza notelor ei informative din tinereţe, a fost ejectată din politică. Alţii însă au rămas bine mersi în viaţa publică, nimic nu i-a clintit. „Trecutul nu face parte din strategia noastră.”! Aşa le-a răspuns Dan Voiculescu unor ziarişti străini. Strategiile sunt pentru viitor, fireşte. Anul acesta puterea politică vrea să scape de monitorizarea UE pe Justiţie. Judecătoarea Florica Bejinariu ar putea trece asta la capitolul realizări, după expirarea mandatului. Ar fi una dintre nu puţinele ironii ale postcomunismului.

 

Cum Moş Tănase a ajuns, în sfârşit, informator!

Spiritele serioase mă îndeamnă mereu să mă ocup de temele majore ale actualităţii, dar eu nu mă las convins să ignor subiectele aparent mărunte, fără legătură directă cu marile agresiuni ale zilei . Un astfel de subiect poate fi uneori o portiţă către lucruri grave. Citesc pe net articole din Revista Cultura, nr. 36 / ( 240 ). După ce parcurg cronici de Daniel Cristea Enache şi Mihai Iovănel, în timp ce ascult în căşti piese de Zavaidoc, dau clik pe Din amintirile unui centenar, text semnat de Mihaela Grancea.

Aflu că un student a fost cândva acasă la Viorel Tănase, un domn în vârstă de 100 de ani. În ciuda vârstei, moş Tănase era în momentul interviului „un om vioi, cu o memorie functionala”. Viaţa domnului Tănase a fost încercată de o soartă aspră. În interbelic a fost secretar general al Centrului Studentesc „Petru Maior“ Cluj-Napoca şi în 1930 a participat la Praga la un congres „Mica Antanta Studenteasca“ unde au venit delegaţii din Iugoslavia, România, Cehoslovacia si Polonia. Delegaţia clujeană a fost primită în audienţă chiar de Masaryk, preşedintele Cehoslovaciei. Au venit comuniştii la putere şi tânărul Tănase din Sibiu nu a fost pe placul noului regim. A fost arestat de trei ori pentru activitate legionară. I-au găsit în pod cărţi compromiţătoare din anii studenţiei, deşi legea incrimina numai răspândirea lor, nu şi simpla deţinere.

În fine, moş Tănase susţine că a fost arestat numai ca Securitatea să afle de la el informaţii despre partizanii anticomunişti. Omul a refuzat însă să fie informator: «Domnule chestor, eu nu-l cunosc si nu ma intereseaza, caci eu am serviciul meu, si nu am cunostinta despre astfel de chestii…». Ajuns la Aiud a treia oară este ameninţat cu puşcăria pe viaţă: „nu te mai laşi de închisoare, Viorele!?!» Aici bătrânul explică ameninţarea colonelului „N-AM VRUT SĂ-I FIU INFORMATOR…”. Au trecut anii, a dispărut comunismul cu închisorile lui politice, iar moş Tănase a supravieţuit probabil tuturor torţionarilor săi. La 100 de ani a dat un interviu unui student. Evocările sale au fost publicate în revista Cultura.

În subsolul textului sunt plasate câteva note. Fiţi atenţi, vă rog, la prima notă: „ 1. Informator: Viorel Nicu Tanase, nascut la 24 mai 1908, în Poiana Sibiului, jud. Sibiu. Centenarul este un veteran de razboi si, fara a fi un erou, face parte dintre militantii anticomunisti.” Adică, omul ăla a făcut închisoare de câteva ori din cauză că a refuzat, a avut eroismul să refuze să fie informator al Securităţii, ca în final jurnaliştii să-l plaseze la categoria informator, fiindcă le-a povestit viaţa. Există desigur argumentul polisemiei, dar e atât de palid pe lângă ridicolul monstruos al situaţiei! Diavolul insistă să-şi bage coada, dar uneori îi prindem noi cu mâna noastră coada şi i-o plasăm mai bine decât i-ar fi reuşit lui. Revista Cultura este editată de Fundaţia Culturală Română şi de S.C. Media Casa Press S.R.L., parte a trustului INTACT. Presedinte: Camelia Voiculescu, fiica domnului Dan Voiculescu, cel deconspirat de CNSAS ca fost informator al Securităţii cu numele de cod „Felix”. Sub un astfel de patronaj, nu-i de mirare că „informator” e folosit, fie şi din eroare, polisemantic! Nici ăla nu-şi bagă coada pe oriunde!

Pentru edificare: Din amintirile unui centenar

 

Ţara economiei promiscue

Criza economică a pus în conflict deschis, cel puţin în media, sectorul privat cu sectorul public. Ostilităţile, verbale desigur, se configurează în aşa fel încât, dacă ai fi străin de realităţile României, ai fi gata să crezi să mediul public şi mediul privat sunt două entităţi distincte şi incomunicabile, două zone absolut separate şi lipsite de interferenţe. E de ajuns însă să ştii câteva lucruri, ca să vezi că de fapt, între cele două lumi e o comunicare perfectă, o armonie gata să reziste chiar şi marasmului crizei economice.

Soarta a făcut ca România să se numere printre acele puţine ţări care au trebuit să treacă de la comunism la capitalism. E o experienţă fără precedent în istorie. Situaţia a fost cu atât mai insolită pentru noi, ca şi pentru ruşi de altfel, cu cât economia comunistă era complet lipsită de întreprinderi private. Nu am avut nici un germene din care să se dezvolte un capitalism autentic, nu am avut o minimă cultură a muncii în mediul privat. România trebuia totuşi, obligată de evoluţia istorică, să construiască sau cel puţin să simuleze în interiorul ei economia de piaţă. Paradoxul postcomunismului a fost că statul a trebuit să fabrice patroni. Mobilizaţi de o sete de putere şi de un hedonism, în sfârşit, eliberate, „foştii” s-au transformat în patroni, dar într-un soi ciudat, hibrid, definit prin faptul că nu s-au emancipat niciodată pe deplin de sub atracţia gravitaţională a statului. Relaţia cu statul a devenit ambiguuă: pe de o parte l-au vrut slab, ca pe un tată secătuit de forţe, ca să nu-i jeneze cu justiţia în dezvoltarea lor, dar pe de altă parte au tras cu dinţii de moştenirea lui şi mai departe de resursele lui regenerabile. Un stat generos şi bleg. Pe această formulă marile spirite ale businessului românesc au luat o direcţie ascensională.

Totodată, statul s-a pricopsit în instituţiile sale, şi acesta e celălalt versant al economiei promiscue, cu specia politicienilor şi funcţionarilor afacerişti, pseudo-combătuţi de legea conflictului de interese. Firmele au fost trecute formal în seama rudelor sau colaboratorilor, dar politicienii, de la cea mai umilă primărie până la ministere, au continuat să le controleze, mai grijulii în secret cu activitatea firmelor, decât oficial cu demnitatea la înălţimea căreia ar trebui să se plaseze. Spiritele practice ajunse în urma alegerilor să colonizeze instituţiile statului ştiu că în democraţie puterea e trecătoare şi ar fi păgubos să o cedeze fără să fi câştigat ceva în timpul mandatului.

Avem deci oameni de afaceri, mari şi mici, lipiţi, cu complicitatea unor demnitari, de resursele statului, avem politiceni care controlează firme de diferite calibre, să-i mai adăugăm pe funcţionarii corupţi prin intermediul cărora unii patroni reuşesc să câştige, satisfăcuţi că au cui să-i dea o şpagă, fiindcă altfel, în mod legal, nu ar fi avut şansa să obţină nimic.

Nici relaţia multinaţionalelor cu statul român nu cred că este absolut imaculată. Cândva, un mare investitor a reuşit să cumpere un combinat ceauşist, în urma unei discuţii telefonice între doi premieri. Investiţiile străine au însă un caracter sacrosant, reprezintă capitalismul autentic, aduc beneficii sociale şi statul ar face orice să nu le piardă.

În anii crizei, slujbaşul de la mediu în jos e o victimă inocentă, fie că ţine de mediul privat, fie de cel public. La acest nivel, e de neînţeles vehemenţa unora împotriva altora, atât timp cât nimeni nu este de blamat dacă îşi câştigă pâinea într-un mod onest indiferent că-l plăteşte patronul sau statul. Criza desolidarizează, şi e trist că proliferează ranchiuna tocmai între oameni care îndură aceleaşi agresiuni. „Un război al oilor”, ca să-l citez pe un lup feroce crescut de baci pe lângă stână.